Noémi Orvos-Tóth: „Suntem urmașii unor strămoși traumatizați, dar și ai unora supraviețuitori”

Noémi Orvos-Tóth s-a născut în Ungaria, în 1971. A emigrat împreună cu familia în Germania, în 1987, unde au locuit într-o tabără de refugiați timp de peste un an. S-a întors în Ungaria în 1990. A absolvit psihologia la Universitatea Eötvös Lóránd din Budapesta, iar în 2010 a obținut certificarea de psiholog clinician la Universitatea din Debrecen. După ce a lucrat ca psiholog într-un spital, și-a deschis propriul cabinet privat în 2011.

Cartea „Rescrie-ți destinul. Vindecarea traumelor moștenite” a fost publicată pentru prima dată în Ungaria, în 2018, unde a devenit un bestseller răsunător. În 2023, Noémi a fondat Institutul pentru Trauma Transgenerațională, al cărui scop principal este să contribuie la dezvoltarea unei societăți conștiente de impactul traumei.

Despre ce este vorba:

Explică cel mai bine chiar Noemi în fragmentul de mai jos:

„Indiferent ce vârstă avem, cât de departe trăim de familia noastră sau ce știm despre membrii ei, familiile sunt prezente mereu în viața noastră.

Ne țin cu o mână invizibilă și ne trag pe calea desemnată de acestea. Mulți simt doar că viața li se întâmplă, orice ar face, nu pot influența evenimentele.

Se lasă târâți de curent, fericirea aproape că le lipsește din cotidian, dar cu atât mai prezente sunt tensiunea, amărăciunea, frustrarea. Pe la mijlocul vieții se uită fără vlagă în jur: iubiri cenușii, muncă neinteresantă, trudă zilnică, boli sau goluri umplute cu surogate.

În nenumărate cazuri, aceasta este expresia greutăților neprocesate, pierderilor nejelite, traumelor dureroase moștenite de la generațiile anterioare. Până când trecutul rămâne neexplorat, n-avem nici noi altă posibilitate decât să suferim neputincioși și să ne consolăm cu ideea că așa e viața.

Deși viața ne permite un spațiu de manevră mult mai mare decât am crede. Dar pentru asta avem nevoie să ne cunoaștem povestirile trecutului familial și să le asamblăm bucățile ca pe un puzzle.”

Am avut bucuria de o întâlni și am stat de vorbă despre traume și vindecarea posibilă.

Noemi, citind această carte m-am gândit că toată lumea are o șansă să trăiască mai bine …

Mă bucur mult!

Cu condiția să afle ceva despre sine…

Așa este. Și eu cred în dezvoltare, dar pentru asta, persoana trebuie să fie foarte hotărâtă sau foarte deschisă, curioasă. Să dorească, în primul rând.

Modelul pe care l-am primit legat de atașament va modela viețile noastre și relația de cuplu

Trăim vremuri complicate, în care multe dintre conceptele pe care le cunoaștem au fost deteriorate ca înțeles: familia, genul. Sau, ca să fiu mai limpede, au fost redefinite într-o manieră cu care nu toată lumea a fost de acord. Cum ați descrie prezentul și cum ar trebui el trăit ca să nu mai existe atâtea conflicte?

Conflictul este o parte integrantă a vieții omului. Nu cred că există viață fără conflict. Deci scopul nu este să eliminăm conflictul, ci să învățăm cum să-l gestionăm cu maturitate.
Cu certitudine trăim o schimbare de paradigmă. S-au schimbat sensurile și conceptele relației de cuplu, ale familiei și, o dată cu ele, s-au schimbat și așteptările noastre legate de acestea.

Ne naștem cu un destin prestabilit?

Nu putem spune că există un destin, dar cu certitudine există niște scenarii. Și, dacă nu suntem atenți, vom juca în aceste scenarii un rol pe care ni-l asumăm cu voie, dar mai ales fără voie. De exemplu, știm că modelul de legătură este transmis de la o generație la alta. Dacă nu lucrăm pe acest aspect, atunci modelul pe care l-am primit legat de atașament va modela viețile noastre și relațiile de cuplu.

Există o vorbă din bătrâni, care spune că blestemele se transmit pe 7 generații, iar binecuvântările pe 3…

Cred că omul tradițional, pe vremuri, știa că nu există viață fără consecințe. Iar aceste vorbe reflectă această înțelepciune pentru că, dacă observi că ceva se întâmplă și reții, înseamnă că ai fost atent, ai fost prezent…

De regulă, fetițele mici se visează mirese, cu rochie lungă. Eu, când eram mică, mă visam femeie văduvă, purtând voal negru

De ce ați ajuns la această temă? Ce v-a determinat să scrieți această carte?

Am avut un motiv personal. Am crescut într-o familie în care, de ambele părți, au fost foarte multe pierderi. La noi, iubirea, dragostea și moartea au mers mână în mână. Bunica maternă avea 9 ani când a rămas orfană de ambii părinți. Și de atunci au crescut-o rudele, care cum a putut.

S-a măritat la 16 ani și, înainte de a o naște pe mama, pierduse deja doi copii. Pe linia paternă, străbunicul meu s-a născut la două zile după moartea tatălui lui, iar fratele lui mai mare, când s-a născut străbunicul, era pe moarte din cauza unei epidemii. Iar moașa a pus copilul nou-născut în patul muribundului, în ideea că pentru femeia tocmai rămasă văduvă era prea mult și copilul acesta nu are nevoie de această viață.

Însă străbunicul nu a murit, s-a agățat de viață, dar oricum tragedia, iubirea și pierderea s-au impregnat foarte adânc în sistemul de credință al familiei. De regulă, fetițele mici se visează mirese, cu rochie lungă. Eu, când eram mică, mă visam femeie văduvă, purtând voal negru.

Aceste traume erau atât de puternic impregnate în familie, așa încât atunci când s-a născut fetița mea, am simțit cum durerea tuturor mamelor din lume mă sfâșie…
Simțeam că această durere nu este a mea, ea venea din altă parte. Și am început să studiez. Și, ușor-ușor, am pus „piesele” într-un puzzle mare al familiei mele și mi-am dat seama că există o moștenire epigenetică și că traumele, ca și discursurile, se moștenesc.

Cartea s-a vândut în 300.000 de exemplare în Ungaria, ceea ce este un un record pentru o țară de 10 milioane de locuitori

Dacă vorbim despre gene, cum schimbă terapia ceea ce au primit genele?

Terapia este o experiență, iar markerii epigenetici se modifică în funcție de mediu. Trecând prin experiența unui mediu de încredere, în cadrul terapiei, se va schimba „expresia” genetică. Mecanismul de acționare însă nu este în totalitate clar. Se cercetează acum felul în care se întâmplă acest proces.

Și ce trebuie, de fapt, să știm în viață: cum să ne ducem crucea sau…?

Aș zice că să oferim valoare vieții noastre, în primul rând, și apoi să înțelegem cum și cine ne-a „încărcat” cu moștenirea pe care o avem în interiorul nostru.

Ce reacții ați primit după apariția cărții?

Cartea s-a vândut în 300.000 de exemplare în Ungaria, ceea ce este un număr mare pentru o țară de 10 milioane de locuitori. A fost best seller tocmai pentru că oamenii au nevoie să se înțeleagă, să afle mai multe despre ei… Primesc scrisori mereu și citesc despre acele situații în care o mamă distantă și rece, percepută astfel de către familia sa, a fost de fapt o fetiță abuzată sau abandonată sau a trecut prin multe suferințe. Această nouă perspectivă schimbă sentimentele mele față de acea mamă și știu că relațiile dintre ea și fiica ei, de exemplu, se pot schimba.

Trauma comunismului și ruperea societății între nomenclatură și victime s-au impregnat în conștientul colectiv

Ați observat cumva că există ceva specific în Estul Europei din punctul de vedere al traumei? Comunismul a lăsat astfel de urme în genele noastre?

Această traumă a comunismului și ruperea societății între nomenclatură și victime s-au impregnat în conștientul colectiv și fac, într-adevăr, lucrurile mai dificile. Am participat la o conferință, de curând, în care s-a discutat pe larg despre traumele colective.

Și, vorbind cu lectorul, am sugerat că ar trebui să oferim și o prezentare vizuală a traumei colective. I-am propus să facem o hartă pe care să se aprindă lumini pe acele țări în care, de la începutul secolului 20 și până azi, s-au înregistrat traume colective. Practic, tot globul a fost luminat în roșu, la finalul prezentării.

A, deci toți suntem fucked up…
😊

Vorbiți mult în carte despre copii, naștere, sarcină. Care sunt cei mai importanți ani în care copilul strânge amintiri în bagajul genetic? 3? 7?

Programarea fătului este foarte importantă ca și felul în care femeile duc sarcina. Dacă nivelul de stres al mamei este foarte mare, acesta va influența fătul. Trimestrul 2 este sensibil pentru pancreasul copilului și, dacă în această perioadă stresul mamei este mare, va influența acest organ și va apărea riscul de diabet în viața sa, ulterior.

Stresul mamei poate determina de asemenea un stres post-traumatic al bebelușului după naștere. Sunt perioade foarte sensibile în primii trei ani și, în linii mari, în primii 6–7 ani.
Daaaar, această sensibilitate nu înseamnă doar vulnerabilitate, înseamnă că ne putem și vindeca în această perioadă. De exemplu, dacă știu că în perioada sarcinii am suferit de stres cronic, în perioada sensibilă de după naștere pot crea un mediu de vindecare, cu multă atingere, cu iubire față de copil manifestată tandru.

Noi toți suntem urmașii unor strămoși traumatizați, dar în același timp suntem și urmașii unor strămoși supraviețuitori. În fiecare familie există acei eroi care au reușit să răzbească în situații dificile.

Și după ce înțelegi de unde ți se trage, ce urmează?

Vindecarea și asumarea responsabilității de a soluționa problemele cu răbdare și perseverență.

Care a fost cea mai îndepărtată ramură a unui arbore genealogic pe care ați găsit o traumă în cazul unui pacient?

A venit la mine o doamnă dintr-o familie de aristocrați (ei au, de obicei, arborele genealogic foarte bine documentat, care merge mult înapoi în timp). Și în familia acestei femei a existat o lungă tradiție de dezmoșteniri sau de rupere a relațiilor cu acei membri care au greșit, nu au respectat regulile etc.

Cu alte cuvinte, dacă nu te conformai, erai expulzat. Pacienta mea era o persoană foarte sensibilă, care nu știa să gestioneze panica pe care o simțea la serviciu dacă nu era invitată la o ședință sau în familie, dacă nu putea participa la un eveniment. Am descifrat de unde venea această stare și asta a reușit să o vindece, ceea ce i-a influențat calitatea vieții și a ajutat-o să gestioneze realitatea mult mai bine.