Atât a și primit de la siteurile de specialitate și de la critici. Și nu numai ea, ci și Maggie Gyllenhaal aflată la debutul său regizoral.
Realizat după romanul omonim al Elenei Ferrante, acest film m-a țintuit pe fotoliu până la final, datorită poveștii aflate în spatele… poveștii și a suferinței din spatele egoismului. Se spune deja că ar fi cel mai bun film al anului 2021 și poate că un Oscar e pus de destin deoparte pentru el, cine știe?
Pe scurt, Leda (Olivia Colman) se află singură, în vacanță pe o insulă din Grecia.
Acolo, pe o plajă mică și liniștită, unde citea sau lenevea la soare, năvălește o familie zgomotoasă, mare, care ocupă întreaga limbă de nisip.
Câțiva membri ai acestei mari familii o roagă pe Leda să se mute pentru ca ei să poată sta împreună. Leda refuză, ceea ce creează o stare de tensiune pe plajă.
Leda este profesoară universitară la Cambridge, lângă Boston. Predă literatura comparată, literatură italiană, este specialistă în traduceri și iubește ceea ce face.
Filmul se derulează pe două planuri, fără ca ele să rupă linia timpului, deși acțiunile acestora sunt la distanță una de celălaltă.
Leda cea tânără, jucată de Jessey Buckely, are două fete mici, se află într-o căsnicie firavă și nu face față responsabilităților. Este învinsă de ele. Este sufocată. Depresia, oboseala, copiii care se agață de ea, țipând, dorind tot timpul ceva, plângând, urlând, cerșind atenție, o îndepărtează de meseria ei, de lucru, ceea ce o frustrează și o face să cadă în brațele unui mare savant care recunoaște în ea genialitatea, talentul, profesionalismul, care o admiră, o iubește chiar, este fascinat, mai bine zis.
CR: Jai Lennard for EW
Revenind la acțiunea din Grecia, una dintre femeile tinere și frumoase din familia care a cotropit plaja, Nina, mama micuței Elena, este, într-un fel, în aceeași situație în care fusese Leda în tinerețea ei. Depresia Ninei (Dakota Johnson) o face să înceapă o relație cu un student irlandez care muncea în timpul verii în casa de pe plaja insulei grecești, înșelându-și astfel soțul.
Legătura dintre cele două femei, Leda și Nina, depășește încet, încet nivelul amabilităților dintre două străine care se află întâmplător pe malul aceleiași mări, Leda poziționându-se într-un rol de „mamă”.
De fapt, acest rol este unul pe care ea nu l-a îndeplinit bine în viața sa, se judecă pentru asta, se consideră un om egoist, o mamă care nu și-a făcut datoria, care n-a fost un „părinte bun”.
Filmul dansează foarte bine pașii acestui „vals” emoțional al personajelor, unele puțin credibile, altele autentice și veridice și dezvăluie partea mai puțin luminoasă a naturii umane.
Ne-am putea regăsi în derapajele Ledei care și-a părăsit fetițele pentru a trăi o dragoste intensă timp de 3 ani, am putea s-o înțelegem, să-i recunoaștem dreptul de a fugi atunci când nu a mai putut suporta și să n-o judecăm pentru asta…
E un film sincer, filmat aproape de chipul personajelor aflate în criză, rezultând un gros-plan care deranjează uneori, dar așa se întâmplă mereu, nu-i așa? Cu cât te apropii mai mult de un om, cu atât îi vezi imperfecțiunile, cu atât îți ia din spațiul personal, vital, te influențează și te oglindește.
Ar trebui să se inventeze un premiu special doar pentru Olivia Colman, fiindcă este o actriță care lasă mult în urmă linia dintre joc și realitate, este o femeie magnetică și talentată în ochii căreia citești absolut totul, pentru că ochii ei sunt transparenți, plini, iscoditori…
Filmul realizat de Maggie Gyllenhaal ridică regia feminină la rang de artă, făcând, alături de Elena Ferrante, o reverență în fața naturii umane imperfecte și egoiste, dar mereu în căutarea perfecțiunii și a generozității…
