Nu am știut că, dacă mă voi duce la filmul „Nu e locul tău aici” în regia lui Florin Șerban, mă voi întoarce acasă cu un nod în gât și nevoia de a-mi pune mâna la gură ca femeile din satul meu când vedeau vreo nenorocire. Adrian Văncică joacă remarcabil rolul unui tată al cărui singur fiu (interpretat de Teodor Butănescu) este atras de un anturaj extremist, lucru care le schimbă viețile dramatic. Filmul ridică problemele care ne îngrijorează azi- gașca, anturajul, derapajele și lipsa de comunicare dintre părinte și copil. Nu degeaba filmul a fost premiat la Locarno cu Leopardul de aur, cea mai mare distincție, iar Adrian Văncică a primit „Inima de la Sarajevo” pentru cel mai bun actor.
Adrian Vâncică. cum ai ajuns la acest rol?
Eu am o variantă, Florin Șerban are o alta. Am s-o spun pe a mea. Eram anul trecut în juriul Galei Hop- Gala Tânărului Actor și acolo era și Cătălin Dordea, directorul de casting cu care lucrează Florin de multă vreme. Eram la micul dejun, comentam ce văzusem cu o zi înainte la tinerii actori și, deodată, el m-a întrebat dacă în toamnă am treabă și dacă mă pot uita pe un scenariu.
I-am zis că pot și mi-a dat două secvențe. Le-am citit, mi s-au părut foarte interesante și i-am spus că sunt de acord să dau o probă pentru rol, dar aș vrea să-mi dea să citesc tot scenariul înainte. Și mi l-a dat. Și a fost ca în filmele alea în care Moise desparte apele și poporul trece pe malul celălalt. Am știut imediat că pot face rolul pentru că în mine era atâta tensiune adunată din frecușul ăsta zilnic și din reziduuri de întâmplări care aștepta să iasă afară…
Spuneai că ai trecut prin iad pentru el…
Da, în filmări. A fost foarte greu, am luat atât de tare în serios munca asta, încât nu mi s-a părut că vreo secvență ar fi ușoară decât alta. Nu m-am comportat doar ca un actor care face un rol și atât. Am lucrat după metoda americană și m-am concentrat numai pe acest rol, nu am mai făcut absolut nimic altceva în perioada filmărilor…
L-am abordat sistematic. Personajul e doctor, așa că am fost prin spitale, am stat alături de medici, am intrat și în operații să văd cum e, sau în camera de urgență, peste tot. Mi se pare fabulos în viața asta de chirurg că acum salvezi viața unui om și, peste 5 minute, ești în camera de gardă, unde cineva se vaită că îl doare burta pentru că a mâncat multă fasole. Și, pe lângă asta. mai ai alte cinci operații, și mâine la fel, și în fiecare zi.
Și mai crești și un copil, cum face Marius Călimănescu din film.
Da! Și cu pretenții! Mi se pare că doctorii au o viață petrecută în viteză, pentru că trebuie să fie mereu la curent cu orice e nou, de la medicamente la tehnologie, încât au pretenția ca și ceilalți de lângă ei să facă la fel.
Am văzut acum câteva zile la știri că cel mai tânăr dintre cei care au ieșit pe străzile din Paris avea 11 ani
Pe lângă doctorul nostru, viața de familie trece fără ca el să realizeze asta. Cunosc mulți părinți care au ieșit de la film cu niște temeri noi legate de copiii lor pe care îi pândesc la fiecare colț: anturaje, droguri, ispite de tot felul. Tu ai simțit asta?
Acum încep să simt și eu, să știi. Am văzut acum câteva zile la știri că cel mai tânăr dintre cei care au ieșit pe străzile din Paris avea 11 ani. Ce-l poate face pe un copil de vârsta asta să iasă pe stradă? Filmul, uite, apare într-un moment interesant. Pentru că vorbim iar despre părinți și copii în vremuri tulburi care nu păreau că vor mai fi vreodată…
Adrian, am știut să ne creștem copiii? Mă refer la generația noastră de părinți…
Nu știu, e greu de răspuns. Generația noastră nici nu a învățat cum să o facă. La noi, situația era alta. Dacă ai noștri puteau pune ceva pe masă, era bine, asta era tot ce conta. Acum lucrurile au devenit mult mai sofisticate. Acum există cărți de parenting și e bine că sunt, da’ cine dracu le citește? A luat nevastă-mea o carte pe care o văd mereu când trec pe lângă bibliotecă: „Copilul tău este un geniu!” Nu știu ce zic, eu nu am văzut asta, o fi fost, dar când nu eram eu acasă😊 Mă rog, e complicată treaba asta cu crescutul copiilor azi…
A fost ceva care m-a urmărit multă vreme după ce am ieșit de la film: orașul este pustiu! Nu sunt oameni, nu e mai nimeni pe străzi… Multă singurătate. De ce?
Pentru că arată că ceva nu e în regulă. Sunt multe lucruri făcute să te enerveze încă de la început. Ca să ajungi să înțelegi că această relație dintre tată și fiu nu funcționează, trebuie să treci prin atmosfera tâmpită din oraș, prin tensiunea dintre cei doi. Pauzele lungi dintre ei înseamnă, de fapt, lipsa comunicării! Avem de-a face cu o lume în care lucrurile nu funcționează, cu o familie care nu doar că nu e întreagă prin lipsa mamei, ci nu e întreagă nici cu tatăl și fiul și relația lor chinuită! Deci lucrurile nu sunt în regulă, deși toată lumea se preface că sunt.
Am spus ce aveam de spus, am ieșit din clasă și țin minte că toată lumea a înghețat
Ultima scenă din film, despre care nu vreau să spun multe, m-a devastat. Am ieșit din sală cu un nod în gât. Spune-mi, te rog, cum ai făcut-o? Cât te-a costat această scenă? Este scena, ca să o descriu puțin, în care personajul tău se află la întâlnirea de 30 de ani de la finalul liceului, într-o clasă, unde sunt și foștii colegi. Se strigă catalogul și fiecare povestește ce a făcut în anii care au trecut, ce succese, ce împliniri au avut…
Da, o zi întreagă s-a filmat la scena aia. În prima parte s-a filmat totul până la momentul meu. Eu ascultam doar cum și ce povesteau „colegii”, acumulam tensiune, realizam ritmul…
Niciunul dintre cei care se aflau pe set nu știa ce aveam să spun, nu făcusem nicio repetiție, niciodată. S-a strigat „acțiune” și… am început. Am spus ce aveam de spus, am ieșit din clasă și țin minte că toată lumea a înghețat. Am rămas afară, trăgeam cu urechea, dar nu auzeam nimic, era o liniște absolută. Apoi Florin a spus „stop” și imediat am băgat capul pe ușă. Toată lumea m-a primit cu aplauze😊. A fost un moment pe care nu-l uit…
La adolescență ești tentat să subminezi autoritatea părinților
Spune-mi, cum a reușit Florin Șerban să obțină ce și-a dorit de la tine și de la ceilalți actori?
Florin e genul care te face părtaș, știe să-ți dea încredere, îți spune că ești important, te lasă să înoți liber și, atunci când cineva investește atât de mult în tine, te simți obligat să dai de 10 ori mai mult înapoi. Comunicarea mea cu el a fost dincolo de cuvinte, simțeam ce vrea de la mine fără să fie nevoie de nimic altceva…
Adolescenții se vor recunoaște în film?
Da, asta le-am spus și copiilor mei care vor veni cu colegii la premieră: că vor vedea ceva care are legătură cu vârsta lor, cu revolta lor, cu neadaptarea și greșelile lor. Pentru că la adolescență ești tentat să subminezi autoritatea părinților și asta te ține cam până la 25 de ani, când te trezești și zici „băi, uite, părinții mei sunt chiar mișto…” Dar până atunci, ai senzația că tu știi mai bine decât ei. Și eu am gândit așa!
Generația de azi este greu de păcălit
Și generația de adolescenți de azi cum este?
Este o generație greu de păcălit. Ăștia te prind, te verifică😊. M-am obișnuit, ca tată, cu starea de examen permanent în fața copiilor mei. Eu, dacă eram cu tata sau cu un vecin și stăteam de vorbă și el îmi spunea „Adriane, Sobieski avea 1.85, mă, și sabia lui 2.20!”, eu îl credeam!
Azi ăștia mici scot telefonul și te verifică imediat și spun că nici măcar nu era polonez get beget! Ei, da! Vezi? Uite, starea asta de examen permanent nu ne face viața ușoară. De aceea eu nu-i mint și nu le spun că viața lor va fi ușoară. Le spun că nu știu cum va fi, ceea ce este perfect adevărat, că nu știu! Cred că tot ce trebuie să faci e să ai mereu grijă de ei, că am senzația că intră repede în depresie. Sunt foarte fragili emoțional…
Cum să ai încredere într-un algoritm care nu face decât să repete ce citește pe niște site-uri?
Suntem pe primul loc în Europa la chestionarea AI cu privire la probleme emoționale…
Am auzit de acest lucru și mi se pare grav că întrebările către AI nu sunt legate de identificarea problemei, ci de ce să facă omul aflat într-o anume situație. Asta e grav! Pentru că dacă tu nu știi cum să gestionezi treaba asta, ce fel de adult vei deveni? Ce fel de adult ești? Cum să ai încredere într-un algoritm care nu face decât să repete ce citește pe niște site-uri… Cred că dacă eu îi pun o problemă și tu îi pui aceeași problemă, el ne va da două soluții diferite.
Am aflat că filmul a luat premiul și m-au luat așa o emoție și o bucurie și m-am bucurat ca un copil
Spune-mi despre premiile primite la Locarno și la Sarajevo: „Inima de la Sarajevo” pentru cel mai bun actor și Leopardul de Aur pentru Cel mai bun film. Și nu sunt singurele. Te-ai așteptat?
Nu. Eu văzusem filmul pe un ecran mic și prima dată când l-am văzut pe ecran mare a fost la Locarno. Diferența a fost de mare impact! Mi-a plăcut, mi s-a părut un film foarte bun. Dar, într-un festival, toate filmele sunt bune. Diferența o face juriul, care este, desigur, oarecum subiectiv. Dar eu eram mulțumit de ceea ce făcuserăm eu, colegii mei și Florin, așa că am participat la vizionare și am plecat în vacanță.
Și, cum stăteam eu la mare și pe plajă, am aflat că filmul a luat premiul și m-au luat așa o emoție și o bucurie și m-am bucurat ca un copil… Locarno e un festival care îmi place foarte tare, pentru că acolo nu contează atât de mult algoritmii criteriilor corectitudinii socio-politice. E un festival în care doar cinema-ul contează.
Iar la Sarajevo nu m-am dus pentru că începusem filmările la serial și am gândit și ca un turist, recunosc. Văzusem Sarajevo, de ce să mă mai duc😊? Așa că am dormit în seara aia, iar dimineața am văzut zeci de mesaje pe telefon, apeluri pierdute, ce mai… Câștigasem „Premiul pentru Cel mai bun actor”, îți dai seama ce bine mi-am început eu ziua!
Sunt un părinte relaxat, care nu pune presiune
Este al doilea rol de tată pe care îl joci, după „Anul Nou care n-a fost”. Te prinde bine genul ăsta de personaj. În viața de zi cu zi, cum îl „joci”? Ce fel de tată ești?
Cred că sunt ok… Fetele mele au 16 și 18 ani. În ultima perioadă sunt mai mult un observator al lor; știu că anturajul are o importanță mult mai mare acum decât doi părinți care zic și ei ceva acolo. Dar aștept să culeg roadele a ceea ce am sădit în ele și știu că lucrul acesta se va întâmpla. Dar sunt un părinte relaxat, care nu pune presiune.
Ai spus că ai mai multe emoții la întâlnirea cu publicul din România decât cu publicul din altă parte. De ce?
Pentru că e pretențios și atunci când apare un film nou se așteaptă să fie o comedie și dacă joc și eu în el, atunci cu atât mai mult. Or eu nu livrez așa ceva. De asta am emoții, sper să nu apară mulți care să spună „de ce nu rămâi, mă, tu la ce știi să faci?”
Tu ai un lipici special la public, mai ales, datorită simpaticului Celentano din Las Fierbinți. Și ai influențat, în câteva rânduri, hotărâri mari și grele ale românilor în ultimii ani. Oamenii te cred, se gândesc la ce spui și te ascultă! E o mare responsabilitate!
Da, este o mare responsabilitate, de aceea nu vreau să-mi bat joc de ea. Și, ca să nu-mi bat joc de ea, o să vorbesc în public puțin, iar ca să vorbesc puțin, o să spun doar ce trebuie. Cam așa.
