Nu 88, ci 888 de minute ar fi trebuit să dureze discuția lui Cătălin Ștefănescu cu Victor Rebengiuc în cadrul Festivalului Les Films de Cannes a Bucharest.
Am stat pe scaun cu masca pe față (așa cum au făcut toți cei prezenți) și am ascultat amintirile depănate de acest mare actor care are 66 de ani de meserie, fără să simt cum trece timpul.
Prima întrebare a lui Cătălin Ștefănescu a fost despre cum se simte un mare actor căruia i se spune că este un „mare actor”, fiind lăudat și elogiat.
Rebengiuc a răspuns că nu-i plac laudele și nici ridicările în slăvi. Nu știe cum să le facă față, nu știe cum să le gestioneze și m-a surprins când a adăugat că, atunci când este lăudat, se simte derutat.
A povestit multe Victor Rebengiuc… Multe. De la secvența cu hârtia igienică adusă pe masa din studioul de știri al Televiziunii Române în 23 decembrie 1989 cu care „să se șteargă la gură toți cei care, înainte de Revoluție, au făcut compromisuri grave, slăvind cuplul Ceaușescu și comunismul prin poezii și scrieri”, până la Parisul pe care l-a descoperit împreună cu Gina Patrichi și Anna Szeles care plângeau la propriu, ca două actrițe sărace ce erau, venite din Europa de Est, în fața vitrinelor magazinelor de modă de pe Champs Elysee… (asta se întâmpla în 1965, după ce „Pădurea Spnzuraților” în care jucau a luat Premiul Pentru Regie la Cannes)
A povestit despre școala militară pe care a absolvit-o și despre nevoia lui de ordine și disciplină și a comentat mulțimea mesajelor care au fost proiectate pe ecran din partea unor personalități ca Tompa Gabor, Yuri Kordonski, Anna Szeles, Șerban Pavlu, Stere Gulea, Marie France Ionesco și alții…
Toți, dar absolut toți s-au referit la disciplina, onestitatea, darul și puterea lui Victor Rebengiuc pe scenă și în afara ei.
Întrebat de Cătălin cum este viața din afara celei profesionale, Victor Rebengiuc a spus că aceea nu poate fi numită „viață”, ea este doar o așteptare a celeilalte, a celei de pe scândura scenei sau din fața camerei de fimat.
Victor Rebengiuc face parte dintr-o generație care a fost „de aur” nu numai pentru că a avut școală, talent și respect față de meserie, ci și pentru că a avut morală.
Actorii din generația asta nu glumeau cu meseria lor, cu principiile lor, nu păcăleau publicul, nu se mințeau pe ei înșiși…
Și, deși nu-i place să fie numit model, el este unul.
Până la urmă de la cine învățăm, la cine ne uităm? Nu la cei mai buni decât noi, la cei cu mai multă experiență decât noi, la cei pe care îi alegem ca modele și pe care îi urmăm din acest motiv în ceea ce facem?
Modele de seriozitate, de probitate… Și, deși pare demodat genul, nu, nu este.
Mi-a adus aminte de bunicul meu, modelul meu personal care, atunci când se apuca de o treabă, o făcea până la capăt, până ieșea perfect, fie că sculpta, fie că săpa în grădină, fie că avea grijă de bunica mea suferindă. Nu se plângea, nu se fofila, nu se eschiva. Era acolo, prezent în viața lui, în fiecare moment al său.
Și, când l-am auzit pe Victor Rebengiuc că se gândește la rolul pe care îl face în fiecare secundă, oriunde ar fi, în tramvai, la coadă la Mega sau la micul dejun, am înțeles perfect ce spune.
A vorbit și despre rolul principal din „Regele moare”, spectacolul de pe scena naționalului bucureștean.
Vă recomand să mergeți să-l vedeți. Este năucitor. Joacă împreună cu Mariana Mihuț construind un cuplu de forțe care reușește să ridice spectacolul la nivel de artă răvășitoare și vindecătoare, în același timp…
Am și râs aseară… A ironizat politicenii de azi, de fapt, i-a descris așa cum sunt: incompetenți, ticăloși, suficienți… Am râs, dar a fost un râs amar, un râs trist, un râs pe care îl râdem de zeci de ani degeaba…
Cătălin Ștefănescu, acest minunat jurnalist deschizător de suflete, a condus dialogul cu pricepere și delicatețe, așa cum numai el știe să facă, introducându-ne pe noi, cei care asistam și „trăiam” discuția lor, într-o lume închisă, o lume parcă paralelă cu a noastră, lumea celor care stau drepți în fața vieții privind-o în ochi, până în adâncul pupilei, cu curaj, demnitate și credință.
M-am bucurat că am participat la acest eveniment, pentru că am plecat acasă cu sentimentul că am aflat ceva esențial despre mine. Despre noi.
Mulțumesc Renault România pentru invitație și pentru transportul asigurat cu Renault Arakana, Partener Oficial al Festivalului les Films de Cannes a Bucharest. Mă bucur că am ajuns acasă într-o mașină elegantă, silențioasă, spațioasă, putând să mă gândesc la tot ce am auzit în timpul talk-show-ului. Renault Arkana este un hibrid cu forme sportive, un SUV sportiv și spațios cu gardă mare la sol și un interior luxos.
Tehnologia E-TECH hibridă este inspirată din lumea motorsport și reprezintă îmbinarea perfectă între performanță și eficiență.
În oraș poți folosi modul electric până la 80% din timp. Se reduce astfel consumul de carburant cu până la 40%, comparativ cu o motorizare echivalentă pe benzină!- asta mi-a povestit șoferul, „la schimb” cu ceea ce i-am spus eu despre filmul „Pădurea Spânzuraților” care a luat premiul Pentru pentru Regie la Cannes în 1965.
