Șerban Pavlu

Șerban Pavlu- actorul- nu are nicio legătură cu șoferul de taxi Relu, personajul dur din serialul „Umbre” (HBO) pe care îl joacă mai mult decât credibil. La început te păcălește privirea lui, dar când zâmbește, îți lasă loc de relaxare.

Este un om complex, arcuit și educat, pentru care viața este o sursă continuă de imagini pe care le privește, dar de care, de cele mai multe ori, râde.

Ai venit la acest interviu cu taxiul?

(râde)... Nu, încă îmi place să conduc… Nu-mi place în București, dar sunt obligat să o fac în fiecare zi, așa că am adunat un număr impresionant de km. Conduc de mult… Mi-am luat carnetul când am terminat facultatea. Oricum, când aveam eu 18 ani, mașina era un lux…

Deci nu ai condus-o pe a tatălui tău, nu ai luat-o fără voie…

Nu. Dar am condus de câteva ori mașina unui tată, tatăl unui prieten… Oricum mi se părea o chestie fabuloasă asta, să poți să mergi cu mașina, îmi plăcea și încă sunt legat de șofat…

„Umbre” este serialul care te-a propulsat pe orbita popularității mai mult decât alte proiecte?

Ce pot eu să-i recunosc acestui serial este, da, un tip de popularitate. Există televiziunea asta comercială și eu vorbesc în cunoștință de cauză, am făcut televiziune cu mare mare impact la mase și mi-am dat seama și de beneficiile și de pericolele care sunt reale pentru un actor. Pentru că e atât de mare valul ăsta de popularitate, că lumea te arată cu degetul și zice hă hă hă, uite-l p-ăla din…, ceea ce nu e chiar scopul meu în meseria asta. Din fericire, „Umbre” a adus un tip de popularitate măgulitoare… E un produs cool, arată bine. E plăcut să fiu recunoscut din „Umbre”, dar e tot un produs până la urmă.

Ce înseamnă un actor profesionist?

Un actor profesionist e un animal foarte ciudat, care își petrece timpul încercând să nască în el emoție. Nu vreau să merg așa de departe și să spun că încearcă să-și însușească problemele altora, dar dincolo de tot ce vezi, dincolo de partea tehnică a meseriei, dincolo de toate trucurile, șmecheriile, există o ardere așa, undeva… Trebuie cumva să traduci lucrurile astfel încât pe un platou de filmare sau pe o scenă de teatru, ele să pară adevărate.

Dar iei aceste trăiri cu tine acasă?

Uneori, da. Dar nu e o vorba de o problemă care mă urmărește, eu nu sunt genul de actor care se identifică cu personajul. Problema este cum faci să pui adevăr în vorbele alea? Altfel ai putea citi scenariul acasă, de ce ai avea nevoie de un om care să joace? Pentru că ai nevoie să crezi că este reală treaba aia. Asta e partea grea, asta e partea pe care o iei cu tine. Ăsta e un mit real: actorul lucrează 24 de ore din 24. Uneori visezi bucăți din rol. Ideea că iei personajul cu tine acasă este de fapt tradusă prin faptul că te uiți peste tot în jur, să decoperi personajul, să-i dai noi interpretări, dimensiuni, să găsești încă o bucățică, încă un gest, încă o situație, încă un ton al vocii care să te ajute pe tine la construcția nebunească numită „rol”.

Râzi mult?

Oh, da, da! Eu sunt rău de tot cu râsu ăsta, sunt chiar defazat. Mai ridic și sprîncene așa în jurul meu. Sunt chestii serioase și eu fac acolo ca toți dracii… De obicei râd și când e de râs, dar și când sunt lucruri foarte puternice, care te costă mult cum se spune. Mă detensionează glumele, râd mereu și râd de mine de multe ori!

Te iei în serios?

Nu.

Ai căpătat frici de când ești tată?

Da. Merg așa cu mașina prin oraș și deodată mă gândesc: Doamne, dacă… Și începe un șir de dacă… dacă o să cadă? dacă se pierde? dacă… Mă apucă niște panici… Am senzația că timpul se scurtează. Copiii mei sunt mici și vreau câteodată să stau undeva într-o cameră, închis, unde să fie liniște. Pe urmă mă apucă dorul și zic Doamne, de ce să nu stau mai mult cu ei?…

Ăsta e un mit real: actorul lucrează 24 de ore din 24. Uneori visezi bucăți din rol. Ideea că iei personajul cu tine acasă este de fapt tradusă prin faptul că te uiți peste tot în jur, să decoperi personajul, să-i dai noi interpretări, dimensiuni, să găsești încă o bucățică, încă un gest, încă o situație, încă un ton al vocii care să te ajute pe tine la construcția nebunească numită „rol”.

Spui povești?

Da. Sigur că tableta și telefonul bat orice, dar am descoperit de curând o metodă „perversă” de spus povești. Inventez povești la volan. Am povești de 50 de km, dar și mai lungi pentru 100km… Acuma am fost în vacanță și am inventat pentru drumul lung vreo 6, 7 povești pe care le-am dus până la capăt. Cu pauze, cu strigăte: Tati, tati, spune mai departe, nu te opri! Nu mi-a fost ușor să inventez atâtea povești…

Crezi în magie?

Există un fond probabil permeabil la genul acesta de lucruri în mine. Încerc să nu, dar există în creierul meu reptilian o pată mică receptivă.

Tipologia rolurilor tale e de „dur”?

Nu, a fost acuma cu „Umbre”, dar nu, am jucat și alte tipuri de roluri. Eu mă feresc să fiu băgat într-o căsuță, că în industria asta de showbiz (care la noi nu prea e), există tentația asta de a eticheta.

Actorii sunt cumva vârful de lance al acestui tip de gândire: ăla e de comedie, ăla de dramă, etc… Și apare filmul și lumea zice hai să mergem la ăsta că e supercaterincă… Și îl vezi apoi pe Jim Carrey în Man from the Moon… și rămân șocați, băă, zi mă o poantă, zi o poantă…că am plătit bilet! Eu am început meseria asta cu gândul la actorul universal și am primit roluri foarte diferite. „Umbre” este un serial, un caz care trebuie dus la bun sfârșit. Mi-ar plăcea la nebunie să încep un serial de comedie acum. Părerea mea este că tipologia în care funționezi devine extraordinar de plictisitoare, că dacă nu câștigi foarte mulți bani astfel încât să-ți clădești o viață paralelă, a juca numai într-un „singur rol” de dur, de prost, de fraier… devine foarte plictisitor. Nu cred că un actor care toarnă pumni în dreapta și în stânga, după 10 ani mai are chef să facă asta. Să spui și tu un banc, să fii…

Deci acest Bruce Willis-un-veșnic-salvator-al-lumii…

Da, și încă nu este cel mai nefericit caz! De asta îmi și plac aceste teatre de repertoriu care includ, pentru cine nu știe, în programul lor diferite tipuri de spectacole, în care actorii joacă 2, 3, 5, 10 tipuri de roluri diferite.

Ce scriitori te-au influențat?

Oooo, eu am fost foarte influențat de literatură și sunt în continuare. Salinger a fost pentru mine foarte special. Citeam o carte și îmi pierdeam capul așa… E foarte clișeistic, dar așa se întâmpla. Inclusiv în timpul facultății când am început să citesc literatura clasică rusă în care există misticism, chiar și magie, că tot vorbeam despre asta, care are un substrat psihologic foarte adânc…

Cred că la un nivel superficial și Hemingway a avut o influență… Eram puști și am simțit o dragoste la prima lectură și la întîlnirea cu cărțile lui s-a petrecut în mine o modificare structurală…

Eu am început meseria asta cu gândul la actorul universal și am primit roluri foarte diferite. „Umbre” este un serial, un caz care trebuie dus la bun sfârșit. Mi-ar plăcea la nebunie să încep un serial de comedie acum.

Scriitorii români?

Cărtărescu. Levantul desigur, am și jucat spectacolul… Cred că am citit Levantul de 20 de ori, cu toate eforturile alea de recuperare a limbii române vechi… Mi-a plăcut fiindcă atunci când eram mic, am găsit o ladă cu cărți la bunică-mea în pod, cărți din copilăria tatei și a unchiului meu. Erau, în mare parte, cărți traduse din rusă, imediat după război și acolo era o limbă română pe care apoi am descoperit-o recuperată în Levantul. Probabil că de aia m-a atins cartea asta…

Cum va fi cititul în viitor? Pe copiii noștri ce scriitori îi vor influența?

Nu știu, se vor găsi poate unii… Dar nu asta mă înspăimântă pe mine, ci tendința asta de supraspecializare. Mie îmi plac, de ce să nu recunosc?- oamenii care, deși au o profesie, poți discuta cu ei lucruri separate de zona muncii lor, care au o brumă de orientare culturală, așa cum disprețuiesc profund oamenii cărora le spun de un oraș, o provincie, un județ și care spun, stai domne, că eu nu cunosc geografie, nu știu unde sunt Munții Rodnei – nu știu, îți dau un exemplu…… Există oameni din ăștia, din ce în ce mai mulți parcă… Pe mine asta mă sperie, incapacitatea de a acoperi un spațiu cât de cât comun, zic eu. Pentru mine un om educat este cel care știe să pună întrebări, sau măcar în ce parte a bibliotecii știe să se ducă, dacă ar dori să afle ceva. Generația de peste 50 de ani are instrucția asta de bază și asta mi se pare mie că se pierde.

Ce reflectă Relu, (personajul principal din Umbre), din tine?

Nimic. Absolut nimic. Nu am absolut nimic în comun cu el, poate doar chestia asta cu familia… Bine, nici nu am fost pus la încercare în ipostaza mea de tată de familie și sper să nu ajung niciodată să fiu pus la încercare la modul la care e pus Relu.

Cum te simți față de acum 20 de ani?

Mai bine. Dacă aș putea opri un moment, acesta ar fi. Eu am fost un adolescent curios și apoi un tânăr cam nefericit. Nu mă găsisem în niciun fel în prima tinerețe, debutul în meseria asta nu a fost unul în forță… Nu m-am crezut niciodată un actor prost, dar părerea asta a mea despre mine mi se părea că nu e confirmată de nimic din jur. Și când mergeau lucrurile bine, mie mi se părea că merg prost. Adică eu am terminat facultatea și m-am angajat imediat la teatru, și nu la oricare, ci la Bulandra! Dar eu eram nefericit pentru că nu jucam nimic important, nimeni nu mă arăta cu degetul, nimeni nu spunea nimic. Aveam niște episoade din astea, sentimentale, foarte dureroase, totul mă nemulțumea, totul mă rănea… Și mă tot gândeam că va veni ziua aia în care voi fi așa, un bărbat adevărat, care să fie pe picioarele lui, care poate să stea și singur, care poate să se uite și pe fereastră, care poate să se și plictisească dacă vrea. Și siguranța și încrederea au venit acum, mai de curând.

De ce? Te-ai cunoscut mai bine?

Da, m-am cunoscut mai bine, am avut un anumit succes cu meseria asta pe care o fac, în general sunt mai rațional, mă uit și eu de două ori înainte să tai și mă simt mai bine. Acesta este momentul perfect pentru mine.

Cum e să filmezi gol?

Domne e nasol că mi se întâmplă mereu! Am mai filmat acum în două proiecte care stau să apară, tot gol goluț! (râde) Eu zic că spune multe despre cinematografia română dacă actorul care e mereu dezbrăcat e Șerban Pavlu, eu cred că asta arată clar pe unde suntem ca nivel!

Dar cum e?

Păi cum să fie? Eu nu sunt din ăsta care moare de drag să-și dea mereu chiloții jos! Pe de altă parte însă e o falsă problemă. Adică pe cât de jenat sunt s-o fac, pe atâta cred că i se dă și o valoare prea mare. Adică suntem încă suficient de retrograzi încât să discutăm despre lucrul ăsta. Pe bune, nu înseamnă nici mare lucru, nici puțin lucru. Înseamnă ce înseamnă. Există încă multă falsă pudoare. Acuma nu spun că ar trebui să zburde toți în fundul gol prin filme sub pretextul că sunt filme de artă. E o tâmpenie și asta, dar la fel de mare tâmpenie e și să spui că vai, ce situație! Dar sunt încă și mai multe discuții printre actori. Unii zic, eu nu aș face niciodată asta, sau aș face, dar până acolo, cum să ți se vadă fundul... Se dau tot felul de exemple care mai de care mai cretine: domne, l-ai văzut tu pe Al Pacino că își dă chiloții jos?, sau vezi tu vreun actor serios că se dezbracă?…. Sunt foarte multe filtre false legate de nuditatea din filme care e fie supradimensionată, fie minimalizată. Evident că nuditatea înseamnă ceva, iar un actor ar trebui să fie pregătit să facă și acest lucru. Pe bune, oamenii sunt pregătiți să joace roluri în care să taie gâtul cuiva fără niciun fel de strângere de inimă în fața camerei, și tu, ca gagică dacă ți se dă o mitralieră și trebuie să împuști 42 de tipi care vin spre tine, gata, zici, bine, pe ce trebuie să apăs? Pe când dacă îți dai sutienul jos sau mimezi o scenă de sex, eziți, stai, stai, stai, dar cât se vede și cum…

N-ai nicio problemă să împuști în cap 20 de inși, dar când e să mimezi o scenă de sex, ți-e rușine! Nu i se strânge nimănui inima și nu întreabă îngrijorat: deci o iau pe ea de păr și îi tăi gâtul? Da! Sigur, cu vopsea falsă, cu seringă, cu pompă, după care facem o pauză, bem o cafea, râdem -că se râde mult la fazele astea… dar nimeni nu-și pune problema că nu e pregătit să facă asta. O împușc în cap? Ok. Mi se vede fundu într-o scenă? A, nuuu, lasă că se înțelege și așa… Cum o să mi se vadă fundu?

Te uiți la tine?

Abia acum am început să mă uit. Vreo 15 ani nu m-am putut uita. Dar acum am început să mă pot cât de cât corecta. Înainte îmi ziceam, fiind vorba de film sau televiziune, că nu mai pot corecta nimic, în principiu ce-a fost a fost, nu prea eram entuziasmat de ce făceam sau de cum îmi ieșeau lucrurile. Acum mă pot uita și-mi pot da seama care sunt momentele mai bune și care sunt momentele mai proaste. Micromomente aș spune, fiindcă pentru un actor care se uită, construcția aia pe care o vede, rolul lui, jocul lui adică, e formată din cărămizi pe care numai el le vede… Sau, mai pe șleau, îți zici, bă, ce prost am dat-o p-asta, p-asta am dat-o bine…

Ce rol joacă credința pentru tine?

E o pagină pe care sunt multe ștersături, spații albe… Eu nu cred în Dumnezeu, nu sunt un credincios. Actorii au o relație cu credința și chiar destul de puternică, am observat eu, așa… De la forme ridicole până la o anumită discreție. Nu știu de unde vine asta, dar cu siguranță, există. Am remarcat-o de multe ori. Eu sunt în pending cum se zice. Aștept ceva…

Te-ai temut vreodată că celebritatea te va corupe?

Nu. O dată pentru că mă consider incoruptibil și doi la mână pentru că nu știu dacă pot ajunge atât de celebru.

Te uiți la tv?

Nu. Nu mă uit niciodată la televizor. Încerc să salvez timpul pe care îl am, timpul e necesar meseriei noastre.

Cum te deconectezi?

Prin sport și încer să mai citesc. Cel mai mult asta regret, că nu mai pot citi.

Vorbești cu tine?

Vorbesc chiar singur de multe ori.

Și ce îți spui?

Vorbesc așa, uite, cum vorbesc cu tine. Mă admonestez. Îmi spun că sunt prost, că uite ce fac… Am început din ce în ce mai mult să cred că tu ești cel mai mare dușman al tău, dar și cel mai bun prieten.

Cred mai mult ca oricând că orice formă de artă, până și un film adresat publicului larg este, într-un numit sens, politică. Noi nu putem face abstracție de chestia asta.

Cum va fi sezonul 3 al serialului „Umbre”?

Eu aștept totuși o condamnare definitivă a oamenilor ăstora, pentru că ei nu sunt niște oameni ok. Și sper să le cadă și ultima bucățică de mantie de eroi, să se vadă cine sunt cu adevărat: niște fiare. Dar nu știu ce va fi.

Când erai copil, te speriai de umbre?

Nu. Chiar îmi plăcea să mă joc cu umbra mea.

Ce fel de actori ies azi din facultate?

Actori derutați. Sunt derutați pentru că facultatea noastră este o școală de teatru! Și când spun asta nu mă refer doar la faptul că se studiază pe texte de teatru, ci că profesorii, direcția pe care se merge, examenele anuale care se dau, toate au de-a face cu teatrul! Oamenii care ies din facultate nu fac tot timpul teatru, sau nu teatrul care se face în facultate. De aici deruta. Nu știu care e soluția, nu mai există o metodă unică, ceea ce bine, într-un fel, dar lipsește un anume tip de gândire a celui care învață. E cam ca la Medicină. Trebuie să înveți mereu! Nu se mai joacă ca acum 50 de ani!

De ce nu se mai pun azi piese clasice?

Pentru că regizorii vor aborda un text numai în măsura în care vor să spună ei ceva cu acel text. Repertoriul teatrelor se face, mai mult sau mai puțin, din propunerile regizorilor. Un text mare, un Shakespeare de pildă, acționează ca o lupă, te poate prăbuși, la o adică, dacă nu-l duci. Nu poți face Hamlet, dacă nu vrei să spui ceva nou! Actorii și-ar dori să joace, dar nu apare unul care s-o facă! De ce nu se joacă Racine? Pentru că trebuie să pună unu Racine sau Cyrano de Bergerac.

Care mai e misiunea teatrului?

Păi tot cea veche: de a comenta, într-un fel, lumea din jur. Cred mai mult ca oricând că orice formă de artă, până și un film adresat publicului larg este, într-un numit sens, politică. Noi nu putem face abstracție de chestia asta. Ca să faci Shakespeare acum, tu ca regizor trebuie să găsești niște conexiuni cu momentul ăsta, cu prezentul.

Ce știi despre femei?

(Râde) Încă nu mare lucru. Am cunoscut femeia, mai mult pe exterior… Dar ăsta e un „film” în care nu am jucat niciodată rolul principal. Viața mea se poate împărți în două: copilăria și adolescența când am fost liber, eu cu mine, când m-am distrat, am învățat, m-am dezvoltat și totul a fost perfect până a apărut prima EA, după care niciodată lucrurile nu au mai fost la fel…