În 1748 Benjamin Fraklin spunea celebra vorbă care ne-a schimbat viețile și a apăsat pe accelerație: „Time is money”. El a fost primul care a legat banii de timp, schimbând definitiv modul în care aveam să vedem și să simțim curgerea timpului din acel moment încolo.
Mi-a căzut recent în mână o carte, „In praise of slow”, scrisă de jurnalistul Carl Honore, o carte care a apărut acum mulți ani, în 2004, și care la noi s-a tradus prin „Elogiul lentorii”, dar care este mai actuală ca niciodată!
Este o carte despre grabă, despre superficialitatea care rezultă din multitasking și, deci, o laudă adusă tihnei, răbdării, lentorii…
Carl Honore este un jurnalist (www.carlhonore.com) care și-a dat seama de cât de bolnavi de timp suntem (time sickness) atunci când, aflându-se în aeroportul din Roma, a văzut un articol într-un ziar care anunța că au apărut povești de adormit copiii care se pot spune într-un minut.
Omul a fost fascinat de asta (avea un copil mic acasă și serile – pe care, de fapt, ar fi vrut să le umple cu mailurile la care nu apucase să răspundă ziua sau cu textele pe care nu apucase să le termine la timp – le petrecea spunând povești). A căutat imediat editura care scosese aceste produse extraordinare. Dar s-a oprit îngrozit. A realizat că ceva nu este în ordine și că nu poate expedia într-un minut și lucrul cel mai important din lume: relația cu copilul.
Din acel moment el a început o întreagă activitate, punându-se în slujba aceluiași îndemn: „mai încet!”
A scris mai multe cărți dedicate acestui subiect despre care a și vorbit în multe conferințe, cele mai vizualizate fiind cele de pe www.ted.com
Timpul nu înseamnă întotdeauna bani!
Încă din 1982 a apărut o teorie-previziune a unui psiholog american care spunea că omenirea se va îmbolnăvi de „timp”, de lipsa lui sau de incapacitatea ei de a-l mai simți. Vrem să depășim viteza timpului, să-l păcălim. Din acest motiv, ajungem la cazuri de burnout la vârste foarte tinere, la depresii sau somatizări clinice cu efecte nocive asupra organismului. Industria pharma chiuie de bucurie, pastilele se vând, iar noi ne ducem copilul la școală în timp ce scriem pe telefon mesaje, mailuri, asta în timp ce vorbim, grăbindu-ne apoi spre programarea la psiholog…
Și care este soluția lui Carl Honore? Simplă, la prima vedere: „slow down!”
„Slow” înseamnă că trebuie să înțelegem că nu totul trebuie tratat/trăit în viteză. Că nu este necesară aceeași implicare pentru orice situație. Că nu trebuie să fim la fel de eficienți în fiece minut al vieții. Că ne este permis să o mai dăm în bară, că nu e un examen de admitere orice proiect de care răspundem. Că a delega înseamnă a înțelege echipa, că a lenevi înseamnă uneori a prețui viața, că un medic își poate permite să stea de vorbă cu pacientul mai mult, că un manager poate, pur și simplu, refuza să răspundă la telefonul de serviciu în weekend, că poți alege să mergi la birou cu bicicleta în loc de a conduce mașina…
De ce scriu asta?
Fiindcă acum 2 ani am trecut printr-un burnout care m-a năucit! Citeam deseori în reviste despre acest fenomen despre care vorbeau psihologi sau persoane care trecuseră prin așa ceva. Nu prea credeam sau, mă rog, mă gândeam că există soluții, că oamenii nu știu să trăiască etc… știți voi, judecăți de valoare de genul acesta…
Până mi s-a întâmplat într-o zi, când am simțit că toate mecanismele care mă țineau în viață s-au defectat. Asistam uimită la propria mea degradare, mă vedeam, ca din afara mea, ca pe un obiect deteriorat.
Depresie, sentiment intens de inutilitate, insomnii, boală.
Am ieșit cu greu, uimită și năucită că tocmai mie mi se întâmplase asta.
Așa încât, atunci când am citit această carte, mi-a părut rău că am ratat-o când a apărut. Dar probabil că atunci aș fi aruncat-o deoparte spunând „uite încă unu’ care se crede deștept și care ne spune cum să trăim”…
