Mă lua de mână și ieșeam împreună din curte urcând dealul spre pădure. Era îmbrăcat în uniformă, cu sacoul verde și cu pinuri de metal în formă de ghindă. Cravata era și ea tot kaki, iar la nod, fix la nod avea o rață sălbatică desenată superb, într-o intenție de zbor. O am și azi, căci am păstrat-o…
Înainte de a se călugări, bunicul meu a fost pădurar. Mare iubitor de copaci, îi știa pe de rost pe toți cei din pădurea satului. Nu-mi explicam cum de îi cunoștea atât de bine.
Pe vremea aceea pădurea se numea Aurul Verde și noi învățam la școală s-o iubim, s-o apărăm, s-o înmulțim…
În poezii ea ”era frate cu românul”, adică, mă rog, el, codrul…
Și toate se legau în mintea mea, pentru că primeam din toate părțile același mesaj: pădurea e viața noastră.
Și iubeam plimbările cu el prin pădure și vânătoarea de vulpi (avea un plan de la Ocolul Silvic câte vulpi să vâneze, ce fel de copaci să taie ca să asigure nevoia de lemn de foc a satului, câte gaițe să împuște- mai târziu, când s-a călugărit a regretat toate acestea, dar atunci el își făcea doar meseria).
Și cu toate că cei din sat aveau în fiecare iarnă lemn de foc, pădurea era parcă mai deasă, copacii mai mulți, nimeni nu făcea braconaj, nimeni nu tăia de capul lui.
Diminețile mă duceam în pădure. Și crenguțele se rupeau sub pașii mei cu sunet curat, și razele soarelui îmi jucau pe față, și păsările mă înveseleau cu ciripituri care mai de care mai aparte.
Copilăria mea se desfășura între copaci, protejată de ei, înălțată de coamele lor, alături de un bunic care-i mângâia atunci când trecea pe lângă ei.
Mă ascundeam câteodată după vreunul când bunicul împușca o vulpe care făcea ravagii prin curțile vecinilor furând ouăle și găinile.
Alteori îl vedeam, tot dimineața, cum lua pușca din casă, ieșea pe terasă și împușca gaițele care pândeau și ele aceleași biete găini și ale lor ouă.
Îmi puneam mâinile la urechi atunci când trăgea, nu mă speria asta, fiindcă știam că nu omoară, uneori doar le speria, dar și dacă o făcea, știam că ele trebuia să fie vânate. Altfel nu am mai fi avut de mâncare.
Trăiam într-o lume simplă în care fiecare știa ce avea de făcut: găina- ouă, vaca – lapte, bunicul- vânătoare, porcul- slănină, câinele- pază, pisica… mă rog, pisica ce voia ea, că șoareci nu prea prindea.
(Să fi văzut vreo pisică în casă? Niciodată. La țară animalele aveau locul și rostul lor).
Și bunicul mi le explica pe toate. Iar bunica îl asculta și îl completa uneori. Locuiam cu ei, doi bunici de poveste pe care nu știu cum am avut norocul să-i am.
După moartea bunicii, bunicul nu a mai simțit nevoia să stea în această lume, a ales o alta. Mai curată, mai simplă, mai aproape de Dumnezeu. S-a călugărit. Și Dumnezeul pe care L-a iubit atâta a decis ca el să își doarmă somnul de veci în spatele mănăstirii, într-un mic cimitir înconjurat de copaci. Umbra și foșnetul lor îi vor fi însoțit veșnicia.
Și ne-a lăsat nouă, celor care am rămas în urma lui ca moștenire o dragoste la fel de mare pentru pădure și o durere adâncă dată de măcelărirea ei de acum.
Și mă bucur că bunicul nu mai este printre noi… Ar mai fi murit o dată, și încă o dată, văzând cum ființele verzi, atât de dragi lui, cad sub topoarele nemiloase ale ucigașilor care nu aud și nu vor auzi niciodată glasurile lor, ale copacilor, plângând, așa cum le-am auzit eu întreaga mea copilărie râzând…..
