Pe când veneam spre Borovets, în mașină cu prietena mea și cu băieții noștri, am avut o discuție despre felul în care ne schimbăm noi, oamenii, fizic, mai întâi.
Și am glumit spunând că reacțiile celor care nu ne-au văzut de multă vreme sunt declarații ale faptului că ne-am transformat mai mult, mai adânc decât ceea ce vedem noi în oglindă.
Ne privim zilnic de sute de ori imaginea din oglindă și ne obișnuim cu ridurile cele noi parcă apărute peste noapte, cu modificarea trăsăturilor, cu ochii mai obosiți sau cu sprâncenele mai rare.
Numai că, privindu-ne des în oglindă, procesele de îmbătrânire ni se pare lente. Ne obișnuim cu ele, ne recunoaștem, totuși, în fiecare zi, nu ni se pare că e dramatatic…
Și, într-o bună dimineață, ne întâlnim pe stradă cu un fost coleg de facultate sau de serviciu. Și acela se uită cumva la noi. „Ce bine arăți”- zice politicos, în cel mai bun caz, dar ochii lui spun altceva: „ce mult te-ai schimbat”
Și te miri, că ție nu ți se pare…
Mama îmi spunea cândva că este uimită de cum arată în oglindă, fiindcă în interiorul ei se simte aceeași tânără de 18 ani. Mintea și sufletul ei sunt la fel ca atunci.
Nu este singura femeie la vârsta ei care îmi spune asta și mă întreb: oare așa voi simți și eu?
Mi se va întâmpla și mie?
Prietena mea sugera în glumă să nu ne uităm 6 luni în oglindă. Să nu ne vedem 6 luni.
Ce reacție vom avea când ne vom zări din nou după aceste 6 luni?
Ieri seară, pe aici prin stațiune, ne-am plimbat sub ninsoare. Frumos. Mi-a lipsit asta mult, am mai spus-o, mi-a lipsit viscolul, frigul, zgomotele atenuate de zăpadă până la liniștea totală. Adică mi-a lipsit iarna cu alte cuvinte, ce mă mai încurc în metafore…
Și, cum mergeam așa, am văzut la o masă, stând la o țigară, o doamnă machiată excesiv, cu o căciulă de blană și cu nasul… tăiat. Tăiat prost, foarte, foarte mic, operat cu nările în sus, ceva greșit…
Ei bine, dacă ea nu s-ar uita 6 luni în oglindă și ar descoperi după această perioadă o figură „nouă”, ar înțelege că s-a mutilat? Poate că acum crede că arată bine, pentru că s-a obișnuit, dar cum ar reacționa peste 6 luni când s-ar revedea?
Ce vreau să spun este că, de la o anumită vârstă în sus, vrem, nu vrem, nu fizicul este cel care ne „recomandă”.
Ci sufletul, veselia, felul în care ne purtăm, experiența împărtășită, umorul, bunătatea, înțelepciunea, dar nu cea agresivă după modelul „euștiutotvoinuștiținimic”.
După o anumită vârstă, a fi „sexy” este chiar vulgar, mai ales dacă acest „sexy” este forțat din bisturiu până la limita extremă.
Seducția, nurii, acel „vino-ncoace” rezultă din mai multe surse, nu numai din înfățișarea percepută oricum în mod subiectiv.
Revenind la ideea prietenei mele, poate că nu 6 luni, ci doar câteva zile, dacă nu ne vom uita în oglindă, când o vom face, poate că ne vom înțelege mai bine, poate ne vom accepta mai ușor.
