Zburam acum 19 ani la Bruxelles acolo unde urma să ne căsătorim civil. O parte a familiei noastre era în Belgia, așa că am decis să facem asta, ca să fim împreună la acest eveniment. Întâmplarea face că acesta era și primul zbor din viața mea, evitasem avioanele cu succes până atunci, presimțind că nu-mi va plăcea să zbor. Nu mi-a plăcut.
De cum am intrat în avion, am simțit că mă sufoc. Că nu e aer destul. Noroc că luasem niște Xanax la mine, că pe vremea aceea nu-ți trebuia rețetă ca să-l cumperi de la farmacie.
În plus, în avion se serveau băuturi alcoolice tari, iar eu nu am ezitat să combin (oribil!) pastilele cu alcoolul, pentru că frica mea era atât de mare, încât numai amețită puteam sta pe un scaun 3 ore (3 ore!) sperând să ajung la sfârșitul călătoriei mele, când urma să devin o doamnă repectabilă, căsătorită. Dar până atunci mai era, așa că în acele 3 ore m-am făcut pulbere din wiskey și Xanax. Azi mă mir doar că n-am murit.
Am ajuns la Bruxelles, dovadă că scriu azi. M-am și căsătorit, dar cuvintele pe care i le-am spus pilotului după ce avionul a aterizat și ușile s-au deschis, au rămas până azi motoul zilelor acelora: „Domnule”, am spus eu impresionată de zbor, de aterizare, amețită, turtită, aș putea spune, de pastile și tărie, dar fericită ca am ajuns pe pământ într-o singură bucată și aia vie, „vă mulțumesc pentru ce ați făcut. Sunteți bărbatul vieții mele”.
Sigur, de mână mă aflam cu cel care și azi îmi este soț și pe care îl iubesc ca pe ochii din cap. Dar atunci, așa mi s-a părut cinstit să spun, deși eram în drum spre propria mea nuntă, cum ar veni.
Pilotul a râs, el, viitorul meu soț, la fel.
În fine, am ajuns la Bruxelles și au urmat zilele cele mai frumoase, cele mai emoționante, dar și cele mai nebuloase din viața mea. Știu că, înainte de căsătoria civilă, am primit inelul în cel mai înalt atom din Atomium, că doar făcusem Chimia, nu?:)
Știu că eram amețită tot timpul (nu de la pastile, efectul trecuse, dar eu eram în altă țară, în prima țară pe care o vedeam, în prima capitală europeană, pe vremea aceea, România nefiind parte a Uniunii).
Eram cucerită de tot ce vedeam, eram iubită de bărbatul care mă făcuse mereu să râd, începeam o altă viață. Iubeam și aveam capul în nori.
Au urmat 19 ani de căsnicie. Cu tot ce înseamnă ea. Cu bune, cu rele, cu pasiune, cu certuri, cu discuții, cu râs pănă la lacrimi, cu emoții, cu copil, cu greșeli, cu succese, cu speranțe. Cu Dumnezeu.
A urmat o viață din care nu regret nicio secundă. Am devenit din ce în ce mai bună, mai înțeleaptă, poate chiar un pic, foarte puțin, mai tăcută…
Am devenit un om mai bun prin el, prin soțul meu și el un om mai bun prin mine.
Ne-am fost unul altuia scară spre cer, că altfel nu văd cum o căsnicie poate rezista.
Și azi râdem până la lacrimi, și azi ne iubim și avem, parcă, nevoie unul de altul, mai mult și mai mult în fiecare zi.
Nu a fost totul roz, și nici nu am înotat în borcanul cu dulceață, dar am știut și am fost ajutați să știm ce putem face în fiecare situație ivită. Și, dacă nu am știut, ne-am învățat lecțiile. Sper. Cred….
Și ne mai așteaptă o întreagă viață înainte cu ajutorul lui Dumnezeu, și habar nu am ce se va întâmpla, dar dacă va fi măcar ca acum, tot voi fi cea mai fericită.
Așa că singurul „pilot” căruia pot să-i spun și azi, ca de 19 ani încoace, că este bărbatul vieții mele, este el, căruia îi zic „La mulți ani, dragul meu! Să ne trăim!”
