Nu mai țin să am dreptate. Da, chiar așa. Am trecut și prin faza asta, de a avea dreptate cu orice preț, de a demonstra, de a argumenta, uneori la infinit. Și am ținut la adevărul cuvintelor mele, spunând că acesta este singurul valabil.
Acum nu mai cred că a avea dreptate e cel mai important. A avea dreptate mereu, aduce cu a avea mereu eul expus spre adorare, iar mirajul adorației este, poate, cel mai pervers dintre toate… Mirajul de a fi cel important, de a te impune pe firul unei dreptăți care este subiectivă și fără sens. De fapt greșesc, este cu sens, acela care duce tot către Eul tău, către tine, ca singură destinație și ca singur scop al vieții și iubirii tale.
A avea dreptate mereu înseamnă că tu ești cel luminat, cel care trăiește din „ți-am zis eu”, care duce dulcea povară a dreptății pe umerii lui pe care se sprijină, nu-i așa? întreaga lume!
Nu, poți să nu ai dreptate, poți greși, sau poți avea dreptate și fără să ții cu tot dinadinsul să o arăți.
A avea dreptate exclude toate celelate dreptăți, exclude că și celălalt, chiar și pentru o secundă a avut dreptatea lui. Pentru că „dragostea de a fi lăudat, nu e dragoste, e mândrie”- zicea cineva odată. De fapt aici vreau să ajung: la mândrie.
O dată ce o recunoști în tine, o vei recunoaște și în ceilalți și atunci nu vei mai dori să ai dreptate, nu vei mai ține cu toată puterea de argumentele tale. De ce? Fiindcă lupta de a avea dreptate este foarte obositoare, omoară bucuria și pacea… Iar mîndria este ca un sac fără fund. Niciun compliment, nicio laudă, nicio recunoaștere nu îl umplu, ori de câte ori ar fi înmulțite. Niciodată mîndria nu se satură, nu se simte copleșită. Este devoratoare și distrugătoare, schimbă chiar și logica în favoarea ei, îndreptățește defectele, răutățile, minciunile. Le… dă dreptate…
Îți ia din timpul pe care ar trebui să-l ai cu sufletul tău. Și, dacă într-adevăr, ai dreptate, asta se va verifica în timp. Cine va reveni la argumentele tale, înseamnă că a avut nevoie de ele, cine caută soluții și va ajunge la ale tale, atunci înseamnă că a avut nevoie de ele. Dreptatea ți se va da. Cred că verbul cel mai portivit de pus lângă „dreptate” acesta este a da, nu a avea.
Înverșunarea cu care ne impunem uneori jignind pe celălalt, nu poate decât să consume, să uzeze. Și să obțină, poate, o aprobare scrâșnită, nefolositoare și repede amăgitoare.
Am dreptate?:)
Ce tentant ar fi să pun întrebarea la final, nu-i așa?
