Nimic nu e întâmplător…

Când mergi la un spectacol de teatru, știi că s-ar putea să ieși de acolo cu urme de arsură pe neuroni, cu ceva suferință preluată sau întrebări la care nu găsești un răspuns imediat…

Așa mi s-a întâmplat la spectacolul „Nimic nu e întâmplător” de la Teatrul Național București, în regia lui David Schwartz, pe care l-am văzut de curând.
Un spectacol documentar, rezultat din ceea ce actorii, împreună cu regizorul, au aflat după un an de zile de teren, documentând subiectul pe care l-au adus în scenă.

Subiectul? Constelațiile familiale.

Ce este? O formă de terapie care nu are însă o bază științifică. Metoda a fost dezvoltată de Bert Hellinger, un fost preot și terapeut german.
Pe scurt, este o tehnică de terapie de grup care încearcă să reveleze dinamici „ascunse” din cadrul unei familii sau a unui sistem relațional.
Participanții (alți membri ai grupului) „joacă” roluri de rude sau persoane semnificative pentru client, iar terapeutul observă interacțiunile, emoțiile și pozițiile acestora, pentru a descoperi posibile conflicte transgeneraționale.

Am fost și eu la două astfel de constelații, pe vremea când eram curioasă să cunosc toate formele posibile de vindecare interioară, sufletească și emoțională vândute de media, prieteni, cunoscuți sau gura lumii… Nu comentez acum ce și cum mi s-a părut, pentru că știu că există oameni care merg și azi la aceste terapii și care sunt convinși că le face (sau le-au făcut) bine.

Mă simt datoare să punctez totuși că principiile de bază (de exemplu, ideea unei „conștiințe familiale colective” care afectează generațiile următoare) nu au fost confirmate prin cercetări empirice, iar metoda este una alternativă, să zicem așa, la terapia științifică.

Așadar echipa formată din actori și regizor, a fost timp de un an de zile la constelații familiale din București, s-a familiarizat cu tonul, stilul, frazele, procedurile, mersul lucrurilor.

Au aflat cât se poate de mult despre această terapie de grup și au înțeles că, printre facilitatorii de constelații, adică așa-zișii terapeuți, sunt mulți șarlatani. Nimic surprinzător până aici, numai că, atunci când aceștia ajung, de exemplu, la sfaturi care scot medicina din discuție, în cazul unor boli serioase ale celor care apelează la astfel de terapii și spun că un cancer vine din cauze care, dacă dispar, dispare și boala, treaba devine serioasă.

Spectacolul tratează, deci, acest subiect, însă nu vreau să dau spoilere… Ceea ce m-a marcat definitiv a fost că, imediat ce spectacolul a început și Crina Semciuc, actrița care a jucat rolul facilitatoarei de constelații, a demarat „terapia” în care aveau să intre actorii, a întrebat: cine vrea să lucreze primul constelația sa?, o doamnă din public s-a ridicat și a mers spre scaunul gol din scenă.

Crina Semciuc spusese de fapt o replică, urma să se ridice Ada Galeș și să înceapă acțiunea…
Numai că, la acea întrebare, care era doar o replică a personajului, o doamnă oarecare din public s-a ridicat cu dorința de a vorbi despre problema ei…
Ori femeia a fost, în viața ei mai mult la constelații și mai puțin la teatru, ori sufletul său avea o rană care a făcut-o să reacționeze așa.
M-am uitat cu ochii mari la ea. (Nu mulți și-au dat seama ce se întâmplă, unii au crezut că face parte din scenariu)…

Ce anume ar fi putut să o ridice de pe scaun? Ce ar fi putut s-o ghideze, trecând prin toată scena, sub privirile tuturor, ca să stea alături de… o actriță, care, deși juca rolul unui terapeut, era de la sine înțeles că nu era unul?

Câtă nebunie sau câtă nevoie? Câtă disperare sau cât derapaj emoțional?

Sigur, poți scăpa de întrebare spunând că era nebună, sau dusă… Dar eu cred că nu putem privi oamenii așa.

Ce s-a întâmplat mai departe? Crina, actriță cu experiență și prezență de spirit, și-a dat seama că trebuie să facă ceva și a întrebat-o pe doamnă dacă a plătit 1000 de lei pentru ședință😊 Doar era un spectacol despre șarlatani, nu? Am văzut că doamna a zâmbit și s-a dus spre locul ei unde a stat întreg spectacolul, până la final…

Ne doare sufletul, e clar, avem nevoie de o mângâiere… De fapt, avem nevoie de explicații pentru ceea ce trăim: de ce ni se întâmplă asta nouă? De ce tocmai nouă? De ce așa? De ce?

Constelațiile astea pseudoștiințifice pretind că vin cu explicații. Or fi bune? Or fi rele? E minciună? E adevăr? Știința nu confirmă, deocamdată… Și eu cred în știință și în Dumnezeu, ori nu regăsesc niciuna dintre aceste entități în această formă de vindecare transgenerațională…

„Nimic nu e întâmplător”, spectacol la Teatrul Național București, sala Atelier, distribuție: Ada Galeș, Iuliana Moise, Mihai Munteniță, Crina Semciuc, István Téglás, Ionuț Toader și Florentina Țilea.

Regie: David Schwartz

Foto: Nikita Dembinski