Cristina Simion este omul care a lansat cele mai multe reviste glossy în România. Azi e curator și galerist, iubitor și promotor de artă românească, soție, prietenă, manager, dar mai cu seama mama Alexandrei (12 ani si jumătate, elevă într-o școală publică, în clasa a VII-a în Bavaria, Germania.) De 6 ani Cristina locuiește în Germania, în Nuremberg.
Mamele, prin definiție, sunt cele mai prezente și mai atente persoane din viața unui copil. #mamecuclasa e o campanie editorială despre cum sunt văzute școala și educația de diferite femei din diferite domenii, toate mame, 10 la număr.
#mamecuclasa este campania #peopleperson pentru acest început de toamnă. Femeile pe care le aduc în fața voastră sunt mame cu un copil, doi sau trei, elevi la școli de stat sau private, românești sau nu, din România sau din afară.
Cum a fost prima ta zi de școala, ce amintire specială ai din acea zi?
Eu nu am trăit „prima zi de școala”, dar nu e unul dintre regretele mele. Abia ne mutasem din Tulcea în apartamentul aglomerat al bunicii mele, într-un vechi cartier al Iașilor, în care nu erau prea mulți copii; aveam cinci ani și ceva și o singură prietenă, Dana Vișoianu, o personalitate extraordinară încă de atunci. Dana era cu opt luni mai mare și a intrat la școală, eu am rămas singură diminețile, în grija unei bunici copleșite de încă trei nepoți mult mai mici, de fapt în compania exclusivă a cărților, căci învățasem deja să citesc. După vreo câteva săptămâni de plictiseală crâncenă, pe care i-o împărtășeam doar Danei, aceasta a hotărât brusc: mâine vii cu mine la școală! Și așa am făcut, amândouă, fără să spunem nimănui. Învățătorul Danei, un om în pragul pensiei, cu prestanță și umor, dar și cu o clasă în care erau prea puțini copii, m-a luat la întrebări, după care mi-a spus să vin cu părinții a doua zi – și cu cererea de înscriere. Când le-am povestit alor mei tărășenia, au fost atât de speriați că putusem lipsi de acasă fără să bage nimeni de seamă, încât s-au conformat pe dată. Nici nu cred că m-au certat, dar sigur nu m-au laudat pentru inițiativă. După doar două trimestre, plecam într-un cartier nou, la o școală nouă, pierzând învățătorul cel bătrân. Pe Dana n-am pierdut-o și e la fel de energică și plină de inițiativă și azi.
Cum a fost prima zi de școala a copilului tău? Ce ai simțit?
Prima zi de școală a Alexandrei a fost festivă, dar fără exagerări. Am fost impresionată de grija tuturor de a-i face pe copii să se simtă în largul lor, deși eu eram foarte speriată. Abia ne mutasem în Germania, nu știam limba, nu știam dacă și cum voi putea să o ajut, nu știam dacă se va integra si cât de repede, aveam o lungă listă de necunoscute și de temeri. După șase ani, pot să spun că Alexandra s-a descurcat cu mult mai bine ca mine. Copiii sunt extraordinari în capacitatea lor de a se adapta la situații complet noi.
Eu nu am obsesia excepționalității, dar nici ipocrizia de a afirma că rezultatele îmi sunt indiferente, atât timp cât copilul e fericit.
Ce relație are copilul tău cu școala, ce spune despre ea când vine acasa?
Poate că exagerez, dar ideea e că Alexandra se întoarce aproape în fiecare zi acasă cu ochii strălucind de entuziasm față de ceea ce descoperă. Chiar dacă e la vârsta la care nu e „cool” să afirmi că iubești școala (și nu e „cool” nici să spui „cool”, că veni vorba), interesul pentru ceea ce învață e atât de evident – și e atât de evidentă plăcerea de a afla lucruri noi și interesante, încât nu pot fi decât recunoscătoare unor profesori care au vocație și iubesc ceea ce fac și care își respectă elevii, înțelegând în același timp ce responsabilitate au, pentru că un copil nu învață de la oameni care nu-i plac! (Cred că e valabil și pentru adulți, dacă mă întrebi.) Știu că nu e peste tot așa – și nici experiența Alexandrei nu e lipsită de excepții, dar e foarte important că momentele bune sunt majoritare.
Care au fost așteptările tale legate de educația oferită de școala copilului tău? Au fost ele atinse? Depășite? Dimpotrivă?
Îmi amintesc că Alexandra era la grădiniță, în București și am fost la aniversarea unei colege, la care erau invitați și părinții. Conversația s-a învârtit în jurul singurului subiect comun: educația copiilor. Când am îndrăznit, în focul unei discuții foarte critice despre educatoare, să spun că eu sunt mulțumită, o mamă m-a pus la punct, înțepată: „poate așteptările dumneavoastra nu sunt destul de mari’, lăsându-mă să mă întreb cât de mari ar putea sa fie așteptările cuiva de la un copil de cinci ani. Anecdota asta e, poate, relevantă pentru obsesia unor părinți legată de performanțele excepționale ale copilului, încă de la vârste fragede. Eu nu am obsesia excepționalității, dar nici ipocrizia de a afirma că rezultatele îmi sunt indiferente, atât timp cât copilul e fericit. Așteptarea mea este ca școala să îi creeze copilului meu apetit pentru cunoaștere, să îi ofere informații structurate și să dezvolte aptitudini sociale. Pentru acest din urmă aspect, cred că e important – chiar dacă nu întotdeauna ușor – ca un copil să meargă la școală și să învețe cum să treacă și de momentele neplăcute – cu condiția ca nu acestea să fie dominante, și cu atât mai puțin traumatizante. Nu cred că aș putea sa înlocuiesc rolul școlii, chiar dacă îmi place să cred că îl completez. Adeseori discutăm despre ceea ce învață, nuanțând, lărgind orizontul informațiilor sau căutând puncte de vedere diferite, atunci când vorbim de interpretări. Am și eu ceva experiență la catedră (adevărat, nu cu copii) și pot face deosebirea intre „a ști” și „a transmite eficient ceea ce știi”. Cred că acest din urmă talent se formează în ani de educație specifică. Ca să mă întorc la întrebarea ta: da, sunt mulțumită. Și nu, nu cred că am așteptări mici de la școală. Chiar deloc.
Îmi e, desigur, teamă, de orice experiență care ar putea fi traumatizantă, dar nu putem fi prizonierii fricilor noastre.
Care sunt temerile tale legate de același subiect?
Îmi e teamă de dezamăgirile ei când așteptările sunt mari. Copiii sunt foarte sensibili, recunosc și taxează nedreptatea și pot fi foarte afectați de greșelile adulților. Îmi mai e teamă să nu dea peste profesori răi. Mai bine un profesor slab, decât unul rău. Un profesor slab poate lăsa în urmă cunoștințe lacunare, unul rău poate distruge încrederea în sine și în semeni… Îmi e, desigur, teamă, de orice experiență care ar putea fi traumatizantă, dar nu putem fi prizonierii fricilor noastre. Încerc, ca mai toți părinții, de altfel, să cresc un copil într-o lume care e adeseori nedreaptă. Și sunt nedreptăți împotriva cărora putem lupta – ba chiar avem datoria să luptăm, și nedreptăți pe care e mai sănătos să le acceptăm ca făcând parte din viața de zi cu zi. Cum ar fi o notă nemeritată.
Către ce se îndreaptă copilul tău, ce talente are, ce materie ii face cu ochiul?
Admir copiii care au știut de mici ce vor să facă în viață, dar și pe cei care sunt, pe rând, atrași de (mai) tot ceea ce învață. Alexandra e din a doua categorie. E bine și așa, e bine și așa. Nu există doar o singură cale spre o viață profesională împlinită.
Cum arată o dimineață înainte de plecare, cum vă pregătiți ieșirea din casă?
Copilul meu pleacă singur la școala încă din clasa întâi – și pleacă înaintea mea, căci întâlnirile mele nu sunt aproape niciodată atât de matinale. Până în clasa a patra (căci școala primară trebuie sa fie ‘de proximitate’), pleca doar cu câteva minute înainte de începerea orelor. Auzeam clopoțelul școlii din casă, atât de aproape locuiam. Acum, are nevoie de minim treizeci de minute până la liceu, așadar ne trezim devreme. Eu îmi beau cafeaua, ea mănâncă micul dejun. Apoi, ea se pregatește, eu ii fac pachetul. Îmi face plăcere ritualul acesta.
Ce-i pui tu în rucsac, ce-și pune ea? O ajuți cu asta?
În primele două clase, am fost încurajați de învățătoare să controlăm ghiozdanul (nu rucsacul! deși nu e obligatoriu, părinții sunt energic sfătuiți ca în primii ani să le cumpere copiilor ghiozdane rigide, care nu pot fi purtate pe un singur umăr, pentru buna dezvoltare a coloanei vertebrale), pentru a îi ajuta să se disciplineze și să învețe să gândească nu doar ce le trebuie la școală, dar și o anumită ordine logică a așezării în ghiozdan. Apoi, am fost încurajați să nu îi mai controlăm! Copiii trebuie sa învețe responsabilitatea – și, dacă își uită repetat caietul acasă (mai ales cel de teme), sunt întotdeauna consecințe.
Nu merită sa pornim la război ori de câte ori un profesor sastisit îi pune copilului o notă mai puțin bună. Exemplele acestea au miza mică, dar știu și povești cu profesori care sunt absurzi în pretențiile lor și copiii chiar au de suferit.
Cum îi explici situațiile ivite la școală? Cum îi „traduci” lumea în care se află? Îmi poți da un exemplu?
Presupun că te referi la situațiile neplăcute. Ei bine, nu am o metodă anume – mă adaptez. O încurajez să încerce să se pună în locul celorlalți și să întrebe de ce, atunci când se poate. Uneori, oamenii au rațiuni foarte corecte pentru care procedează într-un anume fel, chiar dacă noi nu le vedem. Alteori, o sfătuiesc să găsească resursele de a accepta situații neplăcute – e un antrenament pentru viață. Singura notă relativ proastă primită anul trecut a fost la un proiect, atunci când observația doamnei profesoare a fost că ‘nu îi place’. Da, și în Germania sunt profesori care, atunci când pot (sistemul de notare standardizat le permite asta destul de rar, când sunt proiecte individuale), au astfel de argumente la care nu poți replica rațional. Îmi amintesc amuzată de relatarea unei cunoștinte, profesor universitar la Heidelberg, cu doctorat în Paul Celan, care i-a pus la dispoziția fiicei sale cele mai recente și mai documentate surse de informare și de interpretare pentru un referat școlar despre opera lui Celan, și pentru care fiica a primit o notă proastă (bine, nu foarte proastă!), fiindcă ‘nu a prezentat convingător’. Sunt peste tot oameni și oameni și e important și să ne învățăm copiii rezistența la frustrare. Nu merită sa pornim la război ori de câte ori un profesor sastisit îi pune copilului o notă mai puțin bună. Exemplele acestea au miza mică, dar știu și povești cu profesori care sunt absurzi în pretențiile lor și copiii chiar au de suferit. Din fericire, sunt căi legale de a lupta împotriva unor abuzuri cu consecințe grave (cum ar fi repetarea clasei). Îi spun mereu Alexandrei o vorbă pe care am auzit-o și eu, de mult, „dacă ești foarte bun, nu au ce-ți face”. Acesta trebuie sa fie răspunsul ei, să încerce să fie mereu foarte bună. Cu un grăunte de relativizare în privinta notelor – căci notele sunt (doar) un mijloc de evaluare, nu un scop în sine.
Care au fost materiile tale preferate și ce profesori ți-au rămas în minte? Cu ce anume?
Mi-au plăcut multe materii, dar puțini profesori. În gimnaziu, mi-au plăcut extrem de mult doi profesori, doamna Lucia Munteanu, de româna și domnul Ion Manolache, de istorie. Au rămas exemple pentru mine până in ziua de azi și nu m-au dezamăgit niciodată. Erau nu doar profesori foarte buni (doamna Munteanu încă predă, la Școala Normală din Iași), care te faceau sa înveți cu drag și de dragul lor, ci exemplari în toate aspectele importante pentru mine. Îmi plăcea cum se purtau și în afara cursurilor, îmi plăcea cum se îmbrăcau – cu modestele mijloace din anii ’80, le admiram prestanța fără ostentație, îmi plăcea cum încurajau copiii care se dovedeau interesați și cum nu disprețuiau niciun copil. Mi-au împrumutat cărți, m-au ajutat să mă formez, nu mi-au refuzat niciodată un sfat. Mi-au fost dragi cum îți e drag un prieten mai mare, pe care îl admiri și care, în ciuda diferenței de vârstă, de cultură, de poziție, nu te tratează de sus. Întâmplător, am aflat mai târziu și lucruri personale despre ei care m-au făcut sa îi iubesc și să îi admir și mai mult.
În liceu, am avut doi profesori preferați: domnul Puiu Filipescu, de româna, si domnul Viorel Butnariu, de istorie. Domnul Filipescu era aparent rigid, iubea enorm limba și literatura română și căuta sa fie întotdeauna hipercorect. Și cei care l-au detestat (mai degrabă din teamă, decât din cauze care țineau de el), au învățat foarte bine la română, Domnul Butnariu, acum cercetător la Institutul de Istorie ‘A.D.Xenopol’, mi-a împrumutat ‘Istoria Angliei’ de Maurois, între alte cărți, și i-am rămas recunoscatoare pentru inteligența și curajul de a discuta la ore despre aspecte controversate ale istoriei contemporane. Nu era puțin lucru, în acele vremuri. Mi-a plăcut și diriginta noastră, doamna Angela Swijewski, de geografie. Genul dârz, dar cu mult umor (pe care se străduia, de cele mai multe ori să și-l reprime). Directorul nostru, domnul Eugen Vârgolici, de istorie, era o minune de om pentru mine. La fel ca si domnul Giosu, de franceză, care trata elevii cu un respect și o curtoazie rare. Eram, cu toții, ‘domnii elevi’ si ‘domnișoarele eleve’. Am auzit că era redutabil ca profesor; mi-a părut rău că nu l-am avut la catedră. Nici pe domnul Florin Platon – acum profesor universitar, o enciclopedie ambulantă încă de tânăr, nu l-am avut la ore, dar am fost împreună într-o tabară și am fost impresionată de cultura sa. Uneori, ajunge o singura conversație inteligentă ca să hotărăști că admiri pe cineva. Am fost foarte norocoasă să am câțiva profesori excepționali, într-o perioadă în care întreaga mea generație avea o nevoie disperată de modele reale și tangibile. De fapt, dacă mă gândesc mai bine și acum copiii au o nevoie disperată de modele adevărate. Iar profesorii pot fi aceste modele. Îmi dau seama că e o responsabilitate care poate fi copleșitoare uneori, dar ce satisfacții poți avea!
