A lucrat în multe radiouri, a fost jurnalistă, are agenția de PR „Deci Se Poate”. A creat grupul „Mergem la teatru” care crește permanent, dar și podcastul „E vremea mea”. Este preocupată de îmbătrânire, e curioasă, de fapt, vrea să afle cum privesc alte femei fenomenul, de aceea le invită la podcastul său.
Este o femeie la 50 de ani și vârsta a venit cu provocări despre care Laura a scris, a întrebat și a aflat în podcast și în întâlnirile sale.
Laura Ivăncioiu, ce vrea să zică acest „E vremea mea”? Așa se numește podcastul tău…
Da, „E vremea mea”, adică am scos P-ul din „Pe vremea mea” și așa, uite, l-am făcut mai puternic.
Care a fost ideea din spate?
„E vremea mea” înseamnă exact ceea ce vrea să spună: că acum sunt eu pe primul loc, acum este despre mine. Acesta a fost imboldul de început care era legat de curiozitatea mea. Eram curioasă să aflu despre îmbătrânire… Acum nu mai sunt, ci mai degrabă sunt în etapa de acceptare. Dar am trecut prin etape de tristețe. De negare…
Dar ce simți? Ce te deranjează?
Cel mai mult m-a deranjat felul în care m-am văzut în ochii celorlalți. Adică eu mă simțeam tânără dacă nu mă uitam în vreo oglindă, dar când ceilalți începeau să-mi spună „dvs.”, mă lovea în moalele capului.
Sau, dacă eram privită ca o persoană în vârstă, asta pentru mine era un șoc. Vorbeam cu un tip de 30 de ani la care mă puteam uita ca la un tip mișto și el mi se adresa cu distanța dată de diferența de vârstă… Îmi venea să-l întreb de ce vezi asta la mine, că eu nu sunt așa! Am mai multă tinerețe dincolo de riduri sau ce altceva vezi tu la mine care m-ar califica în zona de „doamne”…
Cred că suntem preocupați ca, atunci când ne spune cineva ceva, să ne gândim ce replică să dăm sau, mai rău, să povestim imediat ceva similar din experiența noastră
Și invitatele tale te-au ajutat? Ele trăiesc altfel?
Foarte multe dintre ele ori că se simt ca la podcast, ori că nu pot scoate eu altceva de la ele, ori că au trecut și sunt la fel de împăcate ca mine acum, spun că îmbătrânirea e mișto. Că vine cu liniște, că nu mai trebuie să faci pe plac nimănui, că apare un pic de ordine în viață, că dai la o parte cu curaj persoanele pe care nu ți le mai dorești, că te apreciezi mai mult pe tine… Și eu eram indignată: „cum adică să mă apreciez mai mult? Că eu nu mă pot uita la mine!”
Tu faci interviuri. Ca să faci interviuri, trebuie să ai întrebări în tine… Mai ai?
Da. Le mai am. Mă pregătesc pentru un nou sezon și întrebările mele s-au schimbat, nu mai sunt aceleași ca la început. Dar asta e, nu mă pot preface că mai sunt curioasă, ca la început, în legătură cu îmbătrânirea, pentru că sunt un om onest de felul meu, acum am alte întrebări…
Am demonstrat că teatrul poate fi și al spectatorilor
Cu ce te ajută grupul „Mergem la teatru”?
E un grup care tot crește, la ora la care vorbim are 61000 de membri. Mă ajută, că e locul în care simt că am niște prieteni cu aceeași pasiune și încerc să-i privesc pe toți exact așa. Le vorbesc cu „tu”, dacă-i văd pe unii la teatru îi iau în brațe, facem poze. Am demonstrat că teatrul poate fi și al spectatorilor. Suntem o gașcă. Rareori găsești comunități care să reziste și în care oamenii să se înțeleagă bine, doar pentru că sunt legați de o pasiune comună…
Dar de ce teatru?
Nu am idee. M-a apucat relativ recent, de vreo 15 ani merg la teatru. Și mă tot duceam și nu aveam cu cine, că Lucian nu era disponibil mereu. Și am început să scriu pe blog despre spectacolele pe care aș fi vrut să le văd. Și îi întrebam pe oameni dacă vor să vină, să-și ia și ei bilete și să ne vedem la un pahar de ceva după aia.
Atunci se putea, pentru că biletele nu se epuizau imediat ce se scoteau la vânzare. Și, pentru că s-a creat acest grup de 20-30 de oameni cu care mă vedeam, am făcut un grup pe Facebook. A crescut enorm, nu e neapărat meritul meu, cred că era o nevoie în piață. Meritul meu este doar că țin direcția acestui grup. Mi se mai scrie în comentarii că pupăm prea mult artiștii… Da, păi îi pupăm, adică nu-i vorbim de rău, eliminăm asta, că nu ajută nimănui. Acesta este un spațiu de bucurie.
Au fost și spectacole care nu ți-au plăcut?
Da, au fost. Am și adormit la unul… Sunt o persoană matinală și seara mă doboară oboseala, de aceea și beau multă cafea când merg la teatru că, dacă adorm și mă vede lumea, ce-o să zică? Uite-o p-aia care a făcut „Mergem la teatru” care doarme în sală…
De fapt și prin interviuri, și prin teatru, îți vindeci sufletul…
Da, sau acopăr niște nevoi…
Cred că PR-ul este despre onestitate
Radioul a rămas ca prima dragoste?
Da, e o mare bucurie. Podcastul este ceva ce acoperă puțin dorul de radio. La început am vrut să-l fac doar audio, că video nu mă atrăgea… Adică, ma întrebam, de ce să oblig eu oamenii să se uite la mine care sunt bătrână și urâtă?
Îți place mult de tine🙂
Daaa:) Dar acum e mai bine, pentru că podcastul m-a ajutat, a făcut chiar o magie și m-am descoperit foarte naturală și în fața camerei, ca și în fața microfonului… Mie îmi place să mă joc, să fac lucruri young-ish și se pare că sunt ok acum cu mine…
Ești și om de comunicare de 24 de ani, ai agenția „Deci Se Poate”. Cum s-a schimbat comunicarea în acești ani?
Din punctul meu de vedere, dincolo de faptul că au apărut platforme noi de comunicare, pentru care și angajăm tineri, ca să ne lămurească și pe noi ce se întâmplă pe ele, în rest lucrurile sunt cam la fel. Adică, deși s-a cântat prohodul comunicatului de presă, uite că el este bine merci și ne folosim de el cu succes.
Nu știu cât să cred însă în toate tendințele din industria de comunicare. Am lucrat mult bazându-mă și pe intuiție, bun simț, iar faptul că am fost jurnalistă m-a ajutat mult. Nu vreau să vând gogoși jurnalistului, nu vreau să vând ceva prin PR, ci să propun ceva ce cred că are valoare și pentru jurnalist și să facem un schimb corect. Cred că Pr-ul este despre onestitate.
Ajutându-te pe tine cu teatrul, cu podcastul, cu agenția, simți că i-ai ajutat și pe alții?
Da, sunt sigură că am ajutat. Când lucram la Academia Cațavencu în departamentul de comunicare, a venit o fată de 16 ani care a vrut să știe ce e cu PR-ul. A lucrat cu mine, apoi am angajat-o la agenție, pe urmă și-a făcut propria agenție, i-am botezat copilul, acum lucrează la o corporație și mereu spune că am reprezentat ceva în viața ei.
Aseară, la teatru, mi-as spus o doamnă că-mi mulțumește pentru acest grup, că și-a făcut prieteni pe care nu-i avea înainte. La nivel uman cred că am ajutat… În rest, nu cred că sunt un PR care face istorie, ci cred că sunt unul cu care îți faci treaba foarte bine.
Nu e important ca, dacă te apuci să faci un lucru, să-l faci bine?
Ce ți-a adus împlinirea vârstei de 50?
Mi-a fost bine, dar am avut un șoc când a venit o prieten la ziua mea cu două baloane unul de 5 și unul de 0. Dar am întors 5-ul și l-am făcut un 2 și asta a fost minunat.
Când e timpul tău? Azi sau mâine?
Azi, clar. Am și obsesia asta că nu voi trăi mult… Am citit o dată o carte, care se cheamă „The measure”. Cartea nu e vreo șmecherie, dar am găsit acolo un lucru care mi-a schimbat perspectiva.
La un moment dat, toți oamenii primesc în fața ușii o cutie care are o panglică. Aceasta reprezintă cât mai au de trăit și, din acel moment, totul se schimbă pentru ei. Mi s-a părut interesant, ceva la care să mă gândesc… Mai stai cu soțul tău dacă mai ai de trăit 5 ani? Mai stai la jobul ăla? Mai ai aceiași prieteni? Ce alegi?
În plus, pandemia și criza vârstei m-au determinat să fac și mai multe. Mi-am umplut agenda, sunt foarte activă. Poate că e un fel de fugă, poate e frica de a nu-mi irosi viața… Și de aia nu prea stau pe acasă, călătoresc mult, de aia grupul cu teatru…
Și ce urmează?
Uite, la interviul cu Andreea Raicu am simțit că nu sunt un intervievator bun, pentru că nu am făcut-o să se vulnerabilizeze deloc, dar deloc, îmi spunea că totul e perfect, e acceptabil… Și atunci mi-am zis că fie tot ce a spus este perfect adevărat și nu are regrete, fie există păreri de rău și nu mi le-a zis mie. M-am simțit un intervievator de nota 7. Acum plănuiesc să fac un eveniment despre tehnica interviului.
Dar de ce contează pentru tine așa de mult dacă faci sau nu un interviu bun?
Nu știu să spun, dar nu e important ca, dacă te apuci să faci un lucru, să-l faci bine?
Dar cine ar putea fi interesat de tehnicile de interviu?
Eu sper că jurnaliștii, deși nu numai ei: oamenii din bulele noastre cred că ar interesați… Mie mi se pare că ne-am pierdut din abilitatea de a asculta. Cred că suntem preocupați ca, atunci când ne spune cineva ceva, noi să ne gândim ce replică să dăm sau mai rău, să povestim ceva similar din experiența noastră. Deci eu, ca intervievator, în loc să merg pe direcția pe care omul din fața mea o deschide, să mă apuc să zic ce am pățit și eu pe direcția aia. Observ că și în interviuri, și în discuțiile dintre oameni, în loc să asculți, ții să răspunzi cu ceva din experiența ta.
De ce ar citi sau asculta cineva un interviu?
Pentru că este interesat de cel intervievat. Dar pentru cei pasionați de interviuri, de jurnalism, un interviu arată mai mult: cum a dus discuția cel care a pus întrebările, ce a răspuns celălalt, ce-l mână pe acesta în luptă, cum s-au simțit vulnerabili…
Au fost invitați care te-au blocat sau care te-au pus în situații inedite?
Da. La Rodica Mandache am simțit o barieră între mine și ea, dar pe care cred că am pus-o eu. Cred că nu am fost suficient prezentă, am fost un pic paralizată, nu știu. Apoi am avut un moment cu Marina Voica în care am reacționat foarte prost la declarația ei că „trebuie să fii rea cu bărbatul de lângă tine, că altfel pleacă cu o mătrăgună”. Și eu am râs… Nu eram de acord cu ea, dar am râs. Nu m-am gândit de ce râd ca proasta, în loc să fi întrebat ce anume din experiența ei o face să spună asta? Nu am avut acea prezență de spirit ca să pun întrebarea bună. Cum ești prezent într-un interviu? Cum faci să asculți? Cum oprești pe cineva? Trebuie să o faci? Și cum?… Uite, am și eu întrebările mele…
