carieră
interviu de Horia Ghibuțiu
În al optulea deceniu prodigios al unei existențe tumultuoase, Gigi Căciuleanu, omul care a schimbat dansul și care coregrafiază cuvintele, figură de primă mărime a scenei mondiale, continuă să facă o cronică artistică a vieții, pe care o scrie frumos apelând la mintea și la trupul său.
Artistul stabilit în Franța se află în țară, pentru a prezenta pe 2 decembrie, ora 19.00, la Ateneul Român, „TÎLCOVENII”. E un concert – spectacol original, semnat de doi maeștri ai muzicii, dansului și poeziei – cel mai valoros compozitor român în viață, Dan Dediu, și inenarabilul coregraf Gigi Căciuleanu, spunător al propriilor poeme.
Dragă Gigi, bine ai revenit în țară! Care e tâlcul sosirii tale?
Tocmai vorbeam că bancurile sunt un fel de motor și un fel de scut de apărare ale țărilor din Est. Țin foarte mult la partea estică a Europei, pentru că mi se pare că fără această parte n-ar exista chiar Europa.
Dar eu sunt singurul care, cred, gândește asta. Spectacolul pe care îl fac se numește „Tîlcovenii” pentru că bancurile au un tâlc și pentru că partea „antonpann”-ică a vieții mi se pare foarte frumoasă.
Noi avem un erou național, Păcală. Păcală și Tândală sunt niște minunați! Toată înțelepciunea stă în niște câteva cuvinte parcă agățate-n pom, fără de care viața n-are niciun haz. Și mai ales, hazul de necaz, pe care atâta l-am cunoscut… Mi-am dat seama că am scris foarte multe fabule, eu, personal, am făcut o culegere, dar n-a apărut nicăieri.
Și de ce n-o publici?
Pentru că n-am unde! Adică, nu s-a potrivit. Și le-am zis „Fabule rele și schecuri cu belele”, pentru că am inventat un fel de bucățele de viață care au un tâlc, pentru mine și sper că și pentru alții.
Aceste frânturi fac coloana vertebrală a acestui spectacol care se numește „Tîlcovenii”. I-am vorbit lui Vali Mareș, nu știam cum să-i zic spectacolului, e un fel de melanj între drăcovenie și tâlc. Atunci i-am spus „Tîlcovenii” și așa a rămas.
Interesant, ești atât de atașat de limba română, deși ai plecat de atâția ani în țară. Spune-mi, te rog, visezi în altă limbă?
Când eram mic, mama spunea că vorbesc în somn – vorbeam foarte mult și cred că și acum vorbesc – dar într-o limbă absolut necunoscută, pentru că nimeni n-a putut să o identifice, deși ai mei vorbeau multe limbi.
Mie îmi place să gândesc că era sanscrita, ca la Madame Blavatsky, care a învățat sanscrita peste noapte… Dar româna e o limbă foarte tămăduitoare pentru mine. Și rusa. Acum, și franceza.
Foarte curios, în momentul când am fugit din țară, eram în Germania și umblam prin ceața aia de pe Bazinul Ruhrului unde avea școala Pina Bausch, „Folkwangschule”, într-un sătuc lângă Essen, îmi spuneam în minte – așa, le mormăiam- poeziile pe care credeam că nu le știu de la școală. Coșbuc, Alecsandri, pe care nu îi apreciasem foarte tare la școală, dar, deodată mi-au fost necesari și m-au ținut în picioare.
E arta care te face foarte singur, pentru că ești cu toată anatomia prezent, ești total prins în insectar de boldul proiectorului
Știi, noua programă de limba și literatura română pentru clasa a IX-a e plină de Junimea, Școala Ardeleană și pașoptiști. Elementul de legătură e că toți au murit. Crezi că există vreun singur elev în toată țara asta care să zică după experiența asta de muzeu al literaturii – mișto, mai vreau? E ceva tămăduitor în limba aia pe care tinerii de azi n-o-nțeleg?
Limba s-a schimbat, eu îmi dau seama, tot revenind, că limba-i alta. Am avut experiențe cu foarte mulți tineri actori și, la un moment dat, într-un spectacol, l-am rugat pe unul să spună „În vaduri ape repezi curg/ Și vuiet dau în cale”, unul dintre acele fragmente pe care le tot mormăiam eu în ceața germană. Și nu știa ce-i aia!
N-a știut să pronunțe, de unde vine… Mă uitam la „Steaua”, o revistă foarte frumoasă – cine o mai citește?! Nici eu nu prea mai citesc presă. Îmi place „Le Figaro”. Nu știu dacă tot ce scrie acolo îmi place, dar îmi place cum se cheamă! „Le Figaro” mi se pare de-al nostru, din lumea asta a operei, care îi face să plângă și pe Maica Domnului, și pe Isus. Să știi că am văzut, la Santiago de Chile, nu știu dacă ai fost vreodată acolo…
Aș fi vrut eu!
Mă duceam eu odată la un club, la ora 1 noaptea. Mă duc cu mare plăcere, pentru că găsesc că anonimatul din club se acordă foarte bine, așa, muzical, cu socializarea din club.
Socializare privată, nu știu cum să spun: vezi niște oameni pe care nu îi mai vezi, dar când dansezi, fiecare dansează de unul singur – nimeni nu-i mai singur decât un dansator – și în același timp foarte multă lume dansează ca să îi epateze pe cei din jur…
Ce frumos ai spus, iartă-mă că zăbovesc: nimeni nu-i mai singur decât un dansator…
Da, nimeni nu-i mai singur! E arta care te face foarte singur, pentru că ești cu toată anatomia prezent, n-ai doar o parte din tine, n-ai cum, ești total prins în insectar de boldul proiectorului. Și ești într-o orbire fizică, pentru că te orbește lumina proiectorului, deci trebuie să faci abstracție…
Tu nu vezi publicul, publicul te vede și ai impresia că și tu îl vezi, dar nu, tu nu vezi nimic… Am dansat foarte mult singur, dar și când dansezi cu o parteneră, fiecare e pe contul lui. Este extraordinar, este ca un fel de luptă de cocoși…
Deci, nimeni nu-i mai singur decât cineva care dansează în acel moment. Singurătatea asta este și un fel de Premiu Nobel, pe care îl primești de fiecare dată când îți iese câte ceva, pentru că deodată meritul îți revine numai ție, nimeni nu te poate răsplăti mai bine decât ce simți tu și ce simte publicul în acel moment…
Și mergeam la club, mă târam, că n-aveam chef, a doua zi aveam de lucrat. Ca toți oamenii bine, am dormit înainte, ca să fiu fresh. Și merg în acea zonă, printr-un fel de zid, un zid așa ca o poartă, e foarte clară trecerea spre partea aceea. Pe zidul acela era desenată Maica Domnului, cu creta sau cu ceva, n-am făcut atenție, semăna cu cea din Notre-Dame-de-Lorette, care este și biserica de lângă mine, la Paris.
Trec pe lângă ea și văd că lăcrimează! Cum de nu mi-a dat în cap să iau telefonul, poate că nici nu aveam telefon pe vremea aia, aveam, dar nu mi-a dat în cap să fotografiez… O fi adăugat cineva, o fi trecut un melc pe acolo, știu eu?! Problema e că mi-a „lăcrămat” mie, adică am luat-o foarte personal…
Cred că Dumnezeu nu are nevoie de religie, noi avem nevoie de religie!
Fără să fii ceea ce se numește un credincios practicant…
Eu sunt nepracticant, dar sunt foarte credincios. Cred că Dumnezeu nu are nevoie de religie, noi avem nevoie de religie! Când eram mic, eram foarte bisericos, locuiam lângă Grădina Icoanei și știam toate bisericile, știam orele de slujbă.
Îmi ascundeam cruciulița sub cravata de pionier când mergeam la școală, o scoateam și mă duceam la biserică. Cred că îmi plăcea foarte mult spectacolul, pentru că la noi spectacolul e mult mai puternic decât la catolici. Auriul ăla al altarului, acolo se întâmplau niște lucruri, mister, tărâmul celălalt, era ceva basmic...
Adică la noi în basme tărâmul celălalt este vertical, că e un puț care te duce acolo, aici puțul era orizontal… Și dacă mai ai putere, îți mai povestesc, apropo de legătura cu cele sacre, hai să le spun așa, pentru că poate să fie sacră și o floare, și o pietricică…
Fac o paranteză – unul dintre actorii de la Bulandra venise la Paris, încă nu era deschisă „cortina”, și m-a rugat foarte mult să mă duc sus, la Sacré-Cœur – de fapt, nu mi-a spus unde să mă duc, dar eu cum stau alături, m-am dus acolo – să-i sfințesc o iconiță.
Avea o iconiță micuță, argintie – o tinichea! – iar eu mi-am spus „cum Dumnezeu să sfințește o iconiță?”, nu știam. Mă duc acolo, văd un fel de călugăr, realmente îmbăcat în maro, cu șnurul ăla, și avea o căldărușă și zic: „cum o pot sfinți?”. Ăla a scos un pămătuf. Mi-a dat de trei ori peste iconița aia, a zis „trei franci” și a plecat, dar chestia a fost foarte laică și nesacrală…
Groaznic! Atunci eu, ce-am făcut? M-am dus mai încolo, era o rază de soare care venea pe, nici măcar pe altar, venea pe lângă altar, pe treptele alea cădea ca o rază și am pus iconița chiar acolo. Și am stat, mi-era și rușine să mă vadă cineva, și am sfințit-o. Nu i-am spus apoi cum a fost de fapt, era la biserică, nu? M-am scos!
Gândesc că jocul de-a moartea ține de cultură
Gigi, îmi vine să te proclam „tîlcovnic”, ca să semene cu un termen rusesc, în amintirea unei poezii de Lermontov pe care ai tradus-o ca să-mi arăți cât de dor ți-era de România. Spune-mi, te rog, cum a schimbat războiul ăsta nenorocit percepția ta asupra culturii rusești.
Războiul din Ucraina, vrei să spui? În război am trăit mereu! Am fost la un moment dat în Croația când era războiul la doi metri și nu simțeam deloc războiul, toată lumea era la mare și totuși oamenii se omorau alături! Cultura… nu în sensul enciclopediei, ci al setei, al nevoii de comunicare cu alte spirite, de fapt, cu alte creiere și cu alte minți – nimeni nu știe unde e mintea omului, nu e în creier, nu e în inimă, unde o fi?, eu am impresia că noi suntem în minte ca și cum am fi într-un ou, ca gălbenușul de la ou, noi fiind gălbenușul și mintea fiind în jurul nostru…
Gândesc că jocul de-a moartea ține de cultură. Tragedia asta pe care, slavă Domnului, personal n-am trăit-o și nu știu cum aș fi trăit-o – cum aș fi trăit dacă aș fi întâlnit Gestapo-ul sau cum aș fi trăit dacă mă închidea Securitatea în nu știu ce beci? – n-am experimentat-o.
Ca să fiu sincer, nu mi-a schimbat cu nimic ideea că, totuși, în război suntem mereu. Când am spus că suntem singuri și că orice artist este singur, dar este și în război cu lumea într-un fel, într-un război poate nu mortifer, într-un război din care ieși într-un fel purificat.
În Franța, nu simțim deloc războiul din Ucraina, decât că sunt foarte mulți ucraineni și mașini ucrainene absolut extraordinare pe străzi. Chiar acum câteva zile, lângă mine, la Au rendez-vous des artistes, se numește așa pentru că este pe strada unde, nu știu dacă ai auzit de Michou, era o figură a Monmartre-ului, cu ochi albaștri și îmbrăcat în costum albastru, din primul club de „transformiști”, de băieți care se îmbrăcau în femei și cântau…
Travestiți!…
…travestiți, dar neoperați. Am fost și eu prima oară când am ajuns la Paris, în fine… Eram acolo și am auzit la o masă de alături vorbindu-se o limbă mai specială, nu era poloneză, nu înțelegeam ce spun și i-am întrebat ce limbă vorbesc, „e ucraineană”, „ce frumos”, zic, „eu am avut o mătușă ucraineană, dar de păcate nu știu ucraineană”, erau foarte relaxați și ne-au spus „am venit la Paris să vedem meciul Franța-Ucraina”.
Mi s-a părut extraordinar că veneau dintr-o țară care e în război… Dar, în aceași timp, cred că războiul i-a lovit foarte mult pe copii, pe bătrâni, am văzut fotografii cu niște bătrâni mergând printre ruine, pe câinii de pe stradă…
Se leagă într-un fel, pentru mine, războiul care e alături, la doi pași, cu războiul din care ieșisem în copilărie. Eu n-am cunoscut războiul, dar părinții îl cunoscuseră. Nu știu, nu știu să răspund mai bine.
Îți povesteau despre război?
Nu. Cum să spun, ai mei au fugit din Basarabia în 40, deci războiul l-au trăit în regat. Eu m-am născut încă în regatul României, eram foarte bucuros și îmi plăcea foarte mult, aveam niște monezi cu regele Mihai și îl admiram foarte tare.
Bunica mea, care era rusoaică-rusoaică, spunea că e de două ori româncă. O dată, pentru că s-a căsătorit cu un moldovean, pentru că atunci Basarabia era în România, și, în al doilea rând, că în 40, România a reprimit-o în sânul ei.
Nu vorbeau de război deloc, în general nu se vorbea. Ei vorbeau între ei ce era de vorbit în germană, pentru că noi, copiii, nu înțelegeam.
Știam rusește, franceză, română, bineînțeles, dar germană nu știam. Ai mei au avut educația asta austro-ungară, iar germana era o limbă pe care o vorbeau de mici.
Cultura e importantă, ca să alimenteze tocmai această zonă între adevăr și neadevăr, între realitate de fapt…
Acest melanj lingvistic, fonetic, crezi că a contribuit la modul liber în care te-ai dezvoltat artistic?
Sau în modul haotic? Pentru că e un turn al lui Babel! M-ai întrebat dacă se vorbea de război. Nu, dar se vorbea foarte mult despre epitete, metafore și tot felul de lucruri, pentru că ai mei toți au supraviețuit grație traducerilor.
Îmi amintesc că se stătea la masă, era masa aia basarabenească, întinsă toată ziua, nu prea era de mâncare, dar era cineva care rădea la ceva la masă. Masa fiind, să nu-ți închipui sufrageria, era o cămăruță, în care era sufrageria, era bucătăria, o plită din aia de fontă, stăteam într-un subsol care fusese înainte subsolul de spălătorie al casei, era și baia acolo, cineva trăgea perdeluțele și făcea baie, noi mâncam pe plita aia, erau bunici, erau bunice, mătuși, oameni bătrâni, copii.
Mama era obsedată de curățenie, curăța totul lună și bătea covoarele, aveam și curte, ceea ce ne-a permis să avem câini. Iar prima mea limbă – m-ai întrebat de lingvistică – era limba câinelui, pe care o știu pentru că, atunci când m-am născut, a venit mama de la maternitate și – nu pot să-i spun cățea, era o membră a familiei, copilul familiei până atunci – și deodată a apărut un copil al familiei.
A rânjit, a mârâit, și-a arătat colții, iar mama a zis „uite, ți-l prezint pe Gigi, e nou venit, te rog să ai grijă de el!”. Și m-a lăsat cu ea mama! Toată familia era îngrozită – viermi intestinali, infecții, nu știu ce, Molly nu era cea mai curată din lume! – și-mi amintesc când dormeam pe lângă ea.
Îmi amintesc burtica ei cu țâțișoare, dormeam acolo și ea mă mustra, mă trăgea de colo-colo, mama mă lăsa ore întregi singur, nu exista babysitting pe vremea aia, ei alergau să câștige un ban pe undeva și mă lăsau cu Molly. Am uitat limba, din păcate! Molly a avut un băiat, un fiu, care a devenit prietenul meu din copilărie…
Cum îl chema?
Bob! Mă trăgea cu săniuța prin Grădina Icoanei, la Costinești, când mergeam în vacanță, înotam cu el, mama mă lăsa să înot cu el foarte departe, mă țineam de el, eu am învățat să înot câinește, nu la bazin, dar mi se părea foarte șic pentru că Bob era de o noblețe extraordinară…
Dansul care mi-a deschis toată cariera internațională a fost un dans pe care l-am făcut culcat, în pat…
Iartă-mă că îndrăznesc să-ți spun, dar românii nu cred că au un septuagenar mai vivace al scenei și al performance-ului…
Cine e septugenar? Nu-nțeleg întrebarea!
Ai rămas un „umblăreț, hoinar fără astâmpăr și în vis, și-n ne-vis”…
Da, între visuri! Ăla e momentul cel mai extraordinar, când ești în lumea aia între somn și realitate, în care ți se dezvăluie tot felul de chestii, probabil legate de ceea ce știi. De-aia, cultura e importantă, ca să alimenteze tocmai această zonă între adevăr și neadevăr, între realitate de fapt și ceea ce i-aș spune hiper-realitate…
În acel interval îți apar aceste lucruri care te fac să devii apoi spunător de poeme?
Mi-ar plăcea să spun că așa este, dar nu știu de unde vin. Deodată mă scol noaptea și scriu ceva. Cele mai bune lucruri pe care le-am scris sau cele mai bune dansuri pe care le-am făcut sunt cele pe care le-am făcut dintr-o dată, pe care n-am stat să le bibilesc, le-am scris parca într-o stare a doua.
Foarte curios, mă tot leg de starea a doua pe care încerc foarte neîndemânatic să ți-o descriu. Bineînțeles că inspirația există: de exemplu, dansul care mi-a deschis toată cariera internațională a fost un dans pe care l-am făcut culcat, în pat…
Ai colaborat, de-a lungul vremii, cu artiști de anvergură planetară, de la Astor Piazzola, Pina Bausch, Maïa Plissetskaïa la Jean-Michel Jarre. Uite că această ultimă colaborare mi-a scăpat. L-am prins la un spectacol în România, mi-am făcut un Revelion la televizor cu concertul lui de la Notre Dame, e fiu de compozitor, așa-i?
A fost foarte frumoasă colaborarea, grație lui Pierre Cardin, că el era bun prieten cu el. Jarre avea două discuri, „Equinox” și „Oxygen”, iar eu am zis „vreau să fac un mix”. Cardin mi-a zis: „du-te la el să-ți facă”! M-am dus la el acasă, era căsătorit atunci cu Charlotte Rampling…
… aveau trei îngeri blonzi și trăiau într-o bulă de fericire, am citit în „Paris Match” înainte de 1989…
… da, așa este, am fost în acea bulă de fericire, pe malul unui râu, undeva în afara Parisului. În subsol avea studioul de înregistrări, l-am chinuit, voiam aia, voiam ailaltă, atunci mi-am dat curajul să să intru în muzică…
Avea o cultură foarte mare, de la taică-su, Maurice Jarre, care a făcut muzică de film, dacă nu mă-nșel. Trebuie să te pricepi foarte bine ca să faci muzică de film sau de spectacol, nu faci așa, ce-ți vine-n cap, te adaptezi la niște lucruri…
„Viața e frumoasă/ Totu-i minunat/ A zis Maiakovski/ Și s-a împușcat!”
Îți citesc duminical poeziile de pe LiterNet: „Să fiu oare/ Să nu fiu?/ Parcă nu/ Dar parcă plouă/ Parcă da/ Sau doar nu știu”… Îți cunoști locul în literatura română?
N-am niciun loc, pentru că nu fac parte din tagmă. Și nici n-am diplomă de ceva…
Îți trebuie diplomă trebuie ca să scrii poezie?
Nu ca să scrii, dar ca să fii publicat și ca să intri în această lume, care poate că e o lume și mai – hai să zic pe românește – a naibii decât lumea dansului…
Nici nu mă interesează foarte mult, eu o fac de plăcere și am câțiva cititori, ei sunt importanți pentru mine, câți or fi. Nu știu câtă lume intră într-o librărie zilele astea să-l citească pe Eminescu, pe mine măcar mă citesc 15 oameni, deci e deja o chestie! Eu sunt cititor de poezie, mie îmi place foarte mult poezia, o citesc cu mare-mare plăcere și în toate limbile pe care le știu…
Și scrii în trei limbi. Dar în ce limbă le gândești?
Depinde, câteodată-mi vin în spaniolă, câteodată-mi vin în română, câteodată-mi vin – foarte curios, că-mi vin în țara în care nu sunt acum, îmi vin în română sau în spaniolă, în rusă, mai puțin, pentru că am pierdut-o, din păcate… Îl admir foarte mult pe Maiakovski datorită lui tata, care spunea că Maiakovski a reinventat limba rusă și e adevărat.
Ca Nichita, necuvintele din limba română, sau e tâmpită comparația?
Nu, nu e tâmpită, dar nu în acest sens, cuvintele sunt puțin deformate, un picuț, adică așa, ca într-o glindă mai strâmbă, nu le neagă, nu le dă la o parte, dar le folosește, le dă la strung. Când eram noi la școală, era o mică epigramă care spunea: „Viața e frumoasă/ Totu-i minunat/ A zis Maiakovski/ Și s-a împușcat!”.
Horia Ghibuțiu a lansat de curând cartea „Permis de presă” pe care o găsiți în librăii și online aici
(foto Mihaela Petre)
