carieră
Am trecut, nu de mult, pe lângă un coș de gunoi dintr-un cartier liniștit. Lângă el, pe trotuar, era abandonat un teanc de cărți vechi. Între ele, un dicționar, adică DEX-ul acela gros, cu coperți tari, grele ca un canon.
M-am oprit instinctiv. Nu pentru că era o carte, ci pentru că era un dicționar. Și un dicționar nu se aruncă.
Nu e doar o unealtă, e un teritoriu. O hartă. Un reper.
Trăim în epoca „căutării rapide”. Tastăm, scrollăm, ni se răspunde. Avem aplicații, AI, dexuri online, traduceri instant. Nu mai deschidem cărțile, ci filele de browser. Nu mai căutăm sensuri, ci confirmări. Într-un dicționar căutarea e cu totul altceva. E un drum care te oprește la fiecare intersecție de cuvinte. Vezi vecinătăți, descoperi sinonime uitate, îți amintești de cuvintele bunicilor. De cele pe care nu le-ai mai rostit de mult.
Un dicționar are o etică a răbdării. Nu e „la îndemână”, dar e profund. Nu e „cool”, dar e curat. E o formă de a te întoarce la adevărurile simple: sensul nu se servește, se caută.
Am auzit des: „Dar de ce să-l mai păstrez? E greu. E prăfuit. E depășit.”
Nu, nu e. E întreg. E viu. Pentru că limba nu moare, doar se schimbă. Și avem nevoie să știm cum s-a spus, ca să putem alege cum vrem să spunem. Când arunci un dicționar, arunci și o formă de disciplină. O formă de memorie, de respect față de ceea ce construiește, de fapt, realitatea noastră: cuvântul.
Cuvântul exact. Cuvântul potrivit. Cuvântul care, uneori, poate fi chiar salvator.
Nu cred în obiecte. Dar cred în gesturi care spun ceva despre noi. A păstra un dicționar pe raft, chiar și nefolosit, e o declarație discretă.
Așa că, dacă aveți unul vechi, nu-l aruncați. Lăsați-l acolo, între două romane sau lângă o poezie. Într-o zi, cineva îl va deschide. Și poate că, o dată cu un cuvânt regăsit și redefinit, se va revigora și respectul pentru sens.
foto profimediaimages
