Ludmila Ulițkaia este vocea puternică a Rusiei de azi, o voce care se ridică pentru libertate și drepturile omului, o voce care îl enervează pe însuși Putin. E o scriitoare ale cărei cărți trebuie să stea în orice bibliotecă. „Scara lui Iakov”, cartea pe care am savurat-o, este născută din corespondența pe care bunicul doamnei Ulițkaia a ținut-o cu soția lui, cu bunica, deci, în secolul trecut. O corespondență pe care a descoperit-o întâmplător, între acești doi oameni despărțiți de istorie: el trăind prin gulaguri, ea aderând la comunism. Am avut privilegiul- pentru care mulțumesc Editurii Humanitas- de a sta față în față cu Ludmila Ulițkaia care, oricât de delicată și feminină va fi fost, mie mi s-a părut cât Rusia de mare.
Voi începe cu ceva personal… În familia mea, unul dintre străbunici a murit în Siberia într-un lagăr. Era din Cluj, a plecat la pâine și nu s-a mai întors niciodată. De aceea, în familie s-a spus mereu, „urâm Rusia, nu vrem să călătorim niciodată acolo”, de parcă o țară întreagă ar fi fost vinovată pentru durerea de atunci. V-ați mai întânit cu asemenea reacții?
(zâmbește) Rusia este o țară imensă, să știți și, o bună bucată din viață nu am avut ocazia să călătoresc în străinătate. În studenție am fost la Marea Albă, în Orientul Mijlociu, dar interesul general pentru planetă, pentru lumea în care trăim poate fi, în principiu, satisfăcut doar de acest spațiu rusesc imens. Ai o diversitate geografică colosală. Și, în perioada sovietică, și eu am trăit în perioada sovietică cea mai mare parte a vieții mele, pur și simplu nu exista ideea de a călători în străinătate. Pentru noi, Parisul era un fel de scenografie a romanelor lui Dumas. Și de aceea, când am ajuns la Paris la sfârșitul anilor 80, am avut senzația că merg printre niște cărți poștale.
Acum trebuie să spun că eu mi-am făcut plinul de călătorii, nu m-aș duce, de pildă, prin Africa sau America de Sud… Iar o călătorie în satul Peredelkino unde a trăit și a creat poetul Pasternak, este cumva mult mai plină de semnificație și mai emoționantă decât într-un sat de pe lângă Paris. Noi știm de asemenea că există țări foarte sărace unde se trăiește foarte greu. De exemplu, primul meu soț care a călătorit în jurul lumii, era un fizician care staționa pe un vapor unde făcea cercetări. Și îmi aduc aminte cu ce impresii s-a întors din Cuba. Pe el l-a impresionat că oamenii erau foarte veseli. Acolo erau oameni săraci, flămânzi, dar foarte veseli, care cântau și dansau. Dacă vii în Rusia, vezi un fenomen opus, oamenii sunt încruntați, privirile lor sunt stinse. De aceea este interesant să călătorești, inclusiv în Rusia unde există totuși, rămășițele unei mari culturi. Există avangarda rusească foarte bine reprezentată în muzee și care este un fenomen absolut excepțional atât în pictură, cât și în cultură, în general, cu impact puternic asupra culturii europene. Există orașe precum Sankt Petersburg care, cu siguranță merită vizitate și care îți creează o impresie foarte puternică atunci când le vezi. Mie îmi place foarte mult Crimeea. Surorile bunicii mele locuiau acolo și pentru mine este un loc cu amintiri foarte frumoase. Așa că, veniți în Rusia. Va fi interesant.
Cei din familie nu au ales-o din resentiment…
Înțeleg, e foarte clar, înțeleg… Înțeleg foarte bine presiunea la care au fost supuse țările din blocul de est, dar, în același timp, trebuie să spun că am prieteni în Lituania, de exemplu, țară care era sătulă până în gât de puterea sovietică, dar acesta nu a fost un motiv să ne dezbine, fiindcă nici noi nu o suportam, de fapt… Și atunci și atitudinea asta față de putere când simți că te apucă de gât și nu mai știi cum să scapi de ea, atitudinea asta o cunoaștem și noi și voi la fel de bine…
Eu respect legile, îmi plătesc impozitele, dar mie nu-mi place statul, nu vreau să am de-a face cu el.
Privirea tristă a oamenilor este și aici. Ce a făcut comunismul din noi? Ce a luat din noi?
Trebuie să spun că eu sunt un om mizantrop, așa am fost de când mă știu. Însă mama mea era o femeie foarte veselă, se trezea la 6 dimineața, pornea 3 radiouri din casă și făcea gimnastică și eu uram asta. Și mama îmi spunea: ”Liusia, de ce când ai o banană, vrei măr? Și de ce când ai un măr, vrei o portocală? Uite, eu mă bucur când am castravetele meu murat.” Cu trecerea timpului am început să mă îndrept în direcția mamei mele. Poate conștient, sau inconștient, nu mai vreau să fiu așa de nemulțumită. Și un rol important l-a jucat și întâlnirea cu cancerul. Acum 9 ani mi s-a spus că nu mai am șanse, apoi mi s-a spus că am. Și asta a schimbat multe…. Și această bucurie a vieții care se simte atunci când vezi un copac, o pisică sau nu vezi nimic, ci doar lumina pe fereastră, mi-a inundat sufletul. La vârsta mea, care nu e una mică, eu sunt mai fericită decât oricând în viață. Și tot timpul îmi amintesc de mama care avea bucuria asta din naștere, în timp ce eu nu am avut-o. Deci trebuie să lucrezi cu tine ca să ai o energie bună și să fii bucuros.
Credeți în Dumnezeu?
Da!
„Scara lui Iakov”, titlul romanului dvs de succes, este de fapt, biblic vorbind, scara Sf Iacob care, îndată ce e urcată, face legătura cu Raiul…
Nu e chiar așa… E mai degrabă o scară a cunoașterii…
Bunicul dvs, Iakov, a ajuns oare în Rai prin cunoaștere și prin suferință? Că nu i-a fost deloc ușor, fiind mai toată viața lui deportat în gulag…
Nu știu dacă a ajuns în Rai, nu a fost un sfânt, dar a fost un om de calitate, un om care căuta cunoașterea, chiar dacă nu-și dădea neapărat seama despre asta. Eu nu l-am cunoscut decât prin corespondența pe care a avut-o cu bunica mea. Dar cunoscându-l astfel, mi-am dat seama că semăn foarte mult cu el. M-am recunoscut în el. Sunt chestii care pur și simplu te fac să zâmbești. Sunt jurnalele lui din 1910, 1909 în care, la gimnaziu fiind, scria liste cu lucrurile pe care le avea de făcut, sau liste cu cărțile pe care le avea de citit, lucru pe care îl fac și eu!
Cartea „Scara lui Iakov” are un mare succes în România. Cum vi-l explicați?
Poate pentru că această carte te face să te gândești la bunicii și străbunicii tăi, să realizezi că tu ești o mărgea pe un fir lung de mărgele. Un om care citește cartea asta poate să se gândească, „eu am mâinile ca bunica, eu învăț limbile străine ca unchiul”, și așa mai departe.
Duma de Stat, Parlamentul Rusiei, este un exemplu perfect de incultură, o adunătură de oameni care nu știu să vorbească, să se exprime, care te lasă zi de zi cu gura căscată. Nu mai departe de acum 2 luni, Ministrul Culturii a declarat public că rușii au un cromozom suplimentar care explică nivelul înalt de spiritualitate al poporului! Îți vine să-l înjuri când auzi așa ceva.
Cum vă explicați că țările din fostul bloc comunist se dezvoltă așa de haotic?
Dar credeți că celelalte țări care nu au făcut parte din acest bloc se dezvoltă altfel? Ce probleme sunt acum în Franța, ce probleme sunt în Italia cauzate de populism, asta în condițiile în care această țară este fundamental comunistă… Aseară am stat de vorbă cu prietenele mele, una dintre ele fiind un slavist din Statele Unite, care și-a făcut doctoratul în literatură rusă… Eram 3 femei, povesteam și era uluitor cât de nemulțumită era fiecare cu problemele pe care le avea în propria țară, iar problemele erau foarte asemănătoare: populismul și corupția. Eu i-am spus celei din America voi nu știți aici ce e aceea corupție, iar ea mi-a răspuns dar știi cum trebuie să te dai aici peste cap ca să obții un grant? Cu alte cuvinte natura nemulțumirii pe care ne-o provoacă autoritățile este aceeași peste tot și am să vă împărtășesc descoperirea pe care am făcut-o, de fapt pe care a făcut-o în urmă cu 2500 de ani Platon când a venit cu ideea statului. La un moment dat, în dezvoltarea sa, societatea a avut nevoie de stat, deoarece comunitățile erau prea mari și, ca să fie reglementate, trebuia să apară statul.
Cu alte cuvinte, statul este o organizație care răspunde unor nevoi ale societății. Are o funcție subordonată. Și există întotdeauna o contradicție între nevoile unui individ, unui om luat în parte și nevoile statului care vrea ca lui să-i fie bine. Eu respect legile, îmi plătesc impozitele, dar mie nu-mi place statul, nu vreau să am de-a face cu el. Îmi îndeplinesc obligațiile și, după aia, să se ducă naibii… Dar statul mai are o „calitate”, exact acea calitate pe care o are și tumoarea canceroasă: se dezvoltă și crește incredibil de mult. Statul se transformă dintr-o organizație cu funcții bine definite care vin în sprijinul societății- în domeniul apărării, educației, medicinii- și începe să facă lucruri în propriul interes, devorând încetul cu încetul trupul societății pe care ar fi trebuit să o servească. Iar societatea este obligată ca, din când în când, să se adreseze statului și să-i spună ajunge, oprește-te! La noi funcția asta o îndeplinește opoziția. Și asta a devenit o situație universală, care se întâmplă peste tot, nu este una care se întâmplă numai în Rusia. În China statul ține societatea sub control. Coreea de Nord reprezintă situația ideală în care statul a învins definitiv individul! Statul este un lucru necesar, dar este nevoie ca societatea să îl controleze, iar acest control în unele țări e mai puternic, în altele e mai slab și asta este problema lumii noastre contemporane, sau cel puțin așa o văd eu… și Platon. De fapt, Platon nu spune asta, Platon este pro-stat, în timp ce eu mai degrabă sunt anti-stat.
Mai este o problemă pe care eu o găsesc interesantă și care este problema filtrului. Acum, la putere ajung oamenii care au un anumit profil. În primul rând lingăii, cei care nu au niciun pic de demnitate și care sunt dispuși oricând să se dea bine pe lângă șefi și să parvină. În al doilea rând corupții. Pentru că într-un sistem deja putred, un om onest, integru nu o să reziste. Mai este cea de-a treia categorie a filtrului și mă tem că ea ține de educație. O bună educație nu este bine văzută acolo sus. Și ca să întăresc ceea ce spun, Duma de Stat, Parlamentul Rusiei, este un exemplu perfect de incultură, o adunătură de oameni care nu știu să vorbească, să se exprime, care te lasă zi de zi cu gura căscată. Nu mai departe de acum 2 luni, Ministrul Culturii a declarat public că rușii au un cromozom suplimentar care explică nivelul înalt de spiritualitate al poporului! Îți vine să-l înjuri când auzi așa ceva.
Eu cred că cel mai important lucru este biografia pe care și-o construiește omul singur prin cărțile pe care le citește și prin prietenii pe care îi cultivă
Cum vedeți tinerii în acest context?
Îi văd bine. Le spun „copiii noștri” și mă refer la copiii celor ca mine, adică tineri în jur de 40 de ani sau mai puțin. Sunt toți minunați, iar cei care nu au plecat din Rusia sunt implicați în societate, fac voluntariat. Poate că nu sunt suficient de mulți ca să se schimbe întreaga societate, poate că nu sunt sufiecient de mulți ca să se schimbe atmosfera în care trăim, dar sunt totuși destui. Cristina, la noi în Rusia, se întâmplă niște chestii interesante, uneori te apucă greața, e adevărat, dar sunt foarte interesante.
Care este avantajul meseriei de scriitor?
Atunci când scrii, în primul rând, trebuie să te gândești, apoi trebuie să formulezi, și, pe măsură ce scrii, ajungi să te deștepți puțin…
Da, așa se explică de ce atunci când vorbesc cu un scriitor, am senzația că vorbesc cu cineva care a înțeles mai presus de noi, ceilalți, acea taină, acel ceva… Care ar fi acel ceva în ceea ce vă privește?
În primul rând am avut noroc în viață. Și prieteni, de fapt o categorie de prietene pe care le-am numit bătrânele mele prietene. Sunt mult mai puțini bărbați bătrâni în Rusia, pentru că au murit în războaie. Eu cred că cel mai important lucru este biografia pe care și-o construiește omul singur prin cărțile pe care le citește și prin prietenii pe care îi cultivă. Dacă s-ar face listele cu cărțile și prietenii, ele ar da măsura biografiei unui om.
Mulțumesc… Ah… Îmi place inelul dvs…
Da… L-am primit cadou ieri… Am fost în vizită la o prietenă care este bolnavă de cancer într-o fază mult mai gravă decât am fost eu. I-am dus cadou un inel și atunci ea și-a dat inelul ei jos de pe mână și mi l-a dat mie. Există acest ritual foarte frumos, ritualul frățesc, prin care oamenii se făceau frați de cruce, pentru că făceau schimb de cruciulițe (cele pe care le purtau la gât). Eu cu prietenele mele avem acest ritual, dar în care ne schimbăm inelele. (râde)
