carieră
Ada Galeș are o feminitate care ar trebui scoasă în afara legii😊 E un pericol public de căldură, inteligență, autenticitate. Întâlnirea cu ea a fost o bucurie pe care am încercat să o prind în interviul de mai jos…
Ada Galeș, despre ce ești întrebată mai des? Despre viața personală sau despre cea profesională?
Primesc multe întrebări, depinde de cine le pune. Cred că despre viața profesională sunt întrebată cel mai mult. Ce fac, despre spectacole, despre cum am lucrat. Dar mă întreabă lumea mult și de viața personală, viața amoroasă, însă, în special de când am fost deschisă vorbind despre cancerul pe care l-am avut, sunt întrebată mai ales despre asta. Și e o bucurie, pentru că am trimis în felul acesta foarte multe femei la oncolog.
Am petrecut timp și cu femei care îmi spuneau că le e rușine să vorbească despre cancerul lor de sân și că ce bine că am vorbit eu, că s-au dus la serviciu și au zis și ele, nemaifiindu-le teamă că le dă afară.
De când povestesc din astea medicale, oamenii îmi scriu și mă bucură. Când am povestit că am făcut vaccinul HPV, au venit și m-au întrebat dacă l-am făcut cu adevărat…
Ești o actriță complexă, o femeie care vorbește nu numai despre ceea ce face, ci și despre ceea ce trăiește. Așa ai fost mereu?
Da, așa am fost mereu.
Adică, nu ți-e… rușine să vorbești despre tine…
Cred că m-a învățat mama să nu-mi fie rușine. Și cred că am învățat și singură că, dacă mi-e rușine, înseamnă că nu vreau să fac ceva anume, sau că nu sunt eu, că nu-mi asum… Ori asta nu e. Sau că nu sunt lucrurile mele. Sau că nu sunt eu însămi. Experiența cu cancerul mi-a confirmat asta. De cine ne ferim și de ce ne prefacem atâta?
Nu știu… de ceilalți…
E ok să nu te ferești, să nu te prefaci. E greu, e complicat, e vulnerabil, primești și foarte mult hate, dar primești și foarte multă iubire.
A fost o perioadă în care m-am ferit de oameni, mai exact atunci când am plecat în America Express, imediat după ce am divorțat
De unde ai această charismă, că ești tare „lipicioasă”…
Cred că de la bunica. De la ea am căldura și acum mă emoționez foarte tare când îmi aduc aminte de ea. Mi-e foarte dor de ea. În februarie se fac doi ani de când a murit. Era o femeie optimistă și caldă și bună și le ținea pe toate surorile împreună. Ne sictirea pe toți și ne boscorodea și ne zicea că suntem fraieri și că… va fi bine. Vorba ei era: „să-ți meargă bine, din ce în ce mai bine”.
Cred că semăn cu ea: și caldă, și colerică… Adică mă certam cu ea, spre oroarea mamei, urlam și după aia ne pupam.
Există oameni providențiali în viața ta?
Da, mulți, majoritatea. A fost o perioadă în care m-am ferit de oameni, mai exact atunci când am plecat în America Express, imediat după ce am divorțat.
Divorțul a fost foarte dureros pentru mine, din punct de vedere emoțional. Nici n-am vorbit despre asta… Când am zis public că am cancer, presa a început să sape din nou după știri despre mine: cu cine sunt căsătorită, dacă sunt…
I-am trimis mesaj fostului soț spunându-i, înainte de ultima operație, că îmi pare rău pentru tot, pentru ce am făcut și cum a fost relația dintre noi… Bine, nici cu el nu mi-a fost rușine, dar nu este vorba despre asta acum.
Dar atunci m-am înrăit, de fapt, m-am încrâncenat. Am avut, în viață, două perioade încrâncenate: atunci și la 18 ani, când am picat de două ori la facultate, crezând că mi se întâmplă numai mie, nu mai aveam umor, m-am speriat… Dar, revenind la întrebare, cred că orice întâlnire pe care o ai e de prețuit și pe oameni îi ținem minte. Sunt foarte curioasă de oameni.
M-ai dus la teatru, m-ai lăsat la teatru, miroase a teatru, e spectacol, eu știu ce am de făcut, poate să cadă reflectoarele, să nu știe nimeni replicile, mă simt ca peștele în apă
Și tu de ce joci? Joci pentru că un rol sau un joc are putere vindecătoare, pentru că are putere de comunicare, pentru că are o putere de expresie, o exprimare personală, care sunt motivele?
Joc din mai multe motive. Când eram mai mică, cred că jucam din două motive. Primul era că aveam nevoie de atenție (mama lucra foarte mult atunci, era departe de mine), iar eu eram foarte creativă și foarte expansivă și foarte entuziasmată și voiam să mă joc cu colegii mei. Așa că ne-am făcut o trupă de teatru…
Toată lumea îmi spunea că e bine ce fac și îmi plăcea asta.
După care, treptat, mi se pare că pot să mă exprim sau că pot, împreună cu colegii mei, să spunem lucruri despre lume și despre societate și despre viață.
Acum joc pentru că sunt prezentă în timp ce joc și nu e nimic mai relaxant decât să joc pentru mine. Adică să am spectacol e ceva care seamănă cu „acasă”. M-ai dus la teatru, m-ai lăsat la teatru, miroase a teatru, e spectacol, eu știu ce am de făcut, poate să cadă reflectoarele, să nu știe nimeni replicile, mă simt ca peștele în apă.
Eu vreau să fac bine omului din sală cu orice poveste pe care o joc.
Ce-ți trebuie azi ca să fii actor?
Astăzi îți trebuie bani ca să fii actor. Cred foarte tare în cultura care ar trebui să fie subvenționată de stat, care n-ar trebui să privatizeze până la capăt și să susțină în continuare educația, cultura, siguranța și sănătatea.
Și unui tânăr care ar vrea să fie actor, ce-i trebuie?
Nu știu, nebunie, inconștiență, dorință absurdă, multă muncă… noroc.
Dar cum e să trăiești într-o societate în care tu plătești niște taxe, te pregătești să te duci la facultate și ți se spune: „tu trebuie să te bazezi pe noroc în viață! Trebuie să deschizi bine ochii și să muști din viața asta, să ai o scăpire fie de geniu, fie să întâlnești oamenii potriviți la momentul potrivit și să fii și foarte bun și foarte pregătit.”
Cei din alte generații spun că se făceau mai multe lucruri pentru actori, se întâlneau mai mult, vorbeau mai mult, se cunoșteau mai bine
Dar n-a fost mereu așa?
Ba da, ba da, dar cei din alte generații spun că se făceau mai multe lucruri pentru actori, se întâlneau mai mult, vorbeau mai mult, se cunoșteau mai bine.
Parcă nu era așa o… meschinărie. A fost mâncătorie întotdeauna, dar parcă erau un pic mai puțini și existau mai multe oportunități. Eu am prins o perioadă în care se dădeau concursuri de angajare. Acum toate posturile sunt blocate pentru noii actori.
Eu am fost angajată împreună cu alți cinci colegi, sigur, din sute câți am fost, și am dat atunci concursul la Brașov. Dar era o oportunitate. Când m-am angajat la Național, eu și Potocean dădusem un casting la „1984”, al lui Bobby Pricop, care nu s-a mai făcut, din păcate, dar am avut șansa să dau acel casting!
Ești și influencer.
Da, și-mi place! Am trecut și eu prin prostia aia cu „ce înseamnă influencerii și ce fac ei”, că „asta nu e muncă”… Băi, și de fapt îmi și face plăcere. Mi se pare că unele campanii pe care le gândesc sunt și amuzante.
Chiuleam ca să merg la festivaluri de teatru și eram foarte mândră că-mi scădea o notă la purtare din cauza absențelor
Cum ai copilărit?
Am copilărit la Brașov, cu bunica, cu mama, care era foarte tânără, că m-a făcut la 20 de ani. Ai mei au divorțat când eu aveam 10 ani. Mai am două surori din partea tatălui.
Mi-am făcut o trupă de teatru în gimnaziu și după aceea în liceu. Chiuleam ca să merg la festivaluri de teatru și eram foarte mândră că-mi scădea o notă la purtare din cauza absențelor. Da, pentru asta merită! În rest aveam 9, 10, eram și tocilară. A fost foarte frumos.
În același timp țin minte că mama era director de comunicare și resurse umane într-o mare corporație și lipsea foarte mult de acasă și asta m-a afectat cumva. Sunt o tipologie de copiluț anxios, așa, care vrea să fie… să facă bine și să fie copilul ăla bun și să reușească. Din cauza asta am și picat la facultate de două ori, nu pentru că nu eram talentată, ci pentru că eram anxioasă.
Când am avut cancer, eram așa, foarte… feerică. Adică nu mai existau probleme, perfecționismul se dusese, totul era rezolvat. Eram zen. Eram ca un călugăr budist, puteai să vii la mine să-ți zic care-i înțelepciunea vieții, cum suntem cu toții calmi și entuziasmați, ca totul să fie bine și, dacă nu, măcar să fim curioși în fața morții. Eram bine.
Dar mi s-a întors biopsia cu margini curate și, în două săptămâni, am început să mă gândesc la muncă, aveam nevoie de asta și oricum mă gândeam că o să mă judece lumea acum și o să mă evite pentru că am avut cancer.
Cum? De ce?
Așa gândesc uneori, eu.
Dar sunt oameni care îi evită pe cei care au cancer. De ce?
Că le e teamă de moarte! Și li se pare că, în prezența bolii, n-ar putea face față durerii lor. Nu se pot confrunta. Eu am făcut glumițe când și-a făcut lumea cruce în fața mea, să le zic: stați liniștiți că nu se ia.
Și-a făcut lumea cruce în fața ta?
Da, un fel de Doamne ferește și Doamne ajută în același timp.
Ești foarte înțeleaptă…
Probabil că și înțelepților le dă Dumnezeu niște lecții ca să-și poată testa înțelepciunea.
Ultimul film pe care l-am văzut cu tine, cel mai recent, a fost „Interior Zero”. Este un film diferit, are o abordare nouă sau… mai puțin folosită la noi. Ce reacții ai avut?
Feedback-urile se împart în cei care au iubit foarte tare romanul „Interior Zero” al Laviniei Braniște și apără romanul și spun că nu ne-am ridicat la înălțimea lui și cei care spun că e foarte tare că am făcut acest film.
Eu am mai lucrat cu regizorul Eugen Jebeleanu la „Pescărușul” și noi ne-am propus ca arta să fie și pentru noi, nu doar să facem artă de dragul artei. Așa că am testat niște lucruri pe care le avem cu toții în noi.
În „Pescărușul”, e un moment performativ în care urlu și unul dintre cele mai frumoase complimente pe care le primesc este că oamenii vin și îmi scriu după spectacol că mai vin încă o dată ca să pot să urlu eu pentru ei pe scenă, fiindcă ei nu pot să urle în viața lor…
În „Interior Zero” eu eram destul de supărată și sunt destul de supărată și în realitate de genul de reprezentare pe care îl avem ca femei în artă. Adică eu am această glumă pe care am scris-o într-o instalație dintr-o expoziție la Veneția- e o glumă pe care o facem ca artiste și ca actrițe: „Ce joci? Rol principal feminin.” „Ah, adică secundar!”
Pentru că suntem fie supporting to the male, fie suntem victime. Înspectacolul „Secundar”, în regia Alexandrei Badea, am o replică în care zic că femeile sunt fie victime, fie ispite, fie manipulatoare.
Avem o problemă de dramaturgie și ar trebui ca fiecare teatru să facă niște open call-uri
Dar noi cum suntem?
Toate la un loc! Și victime, și ispite, și manipulatoare, dar lipsește dimensiunea asta de filozofare pe care și noi, femeile, o avem. Îmi lipsește în spectacole sau în filme. Două femei să vorbească despre economia lumii, bani, viață sau filozofie, politică.
Ar interesa pe cineva?
Da, sunt convinsă! Pe mine m-ar interesa asta și vreau să văd femei peste 50 de ani reprezentate mișto în teatru. Peste 40 joacă personaje care sunt mai tinere, după aia, brusc, joacă mame sau bunici. Nu, eu vreau să văd femei peste 50 care au o viață sexuală activă, care taie și spânzură, care fac lucruri! Eu am nevoie să învăț, să zic: ha, ha, pot!
Și de ce nu sunt?
Că nu s-a scris! Avem o problemă de dramaturgie și ar trebui ca fiecare teatru să facă niște open call-uri, să încurajeze, să lucreze cu dramaturgi în viață, tineri. Să aibă în rezidență un dramaturg pentru trupa respectivă, pentru actorii respectivi. Sunt foarte bune și textele clasice, dar cred că ar trebui așa, un mixt, să fie un pic mai mult echilibru între textele noi, care propun subiecte noi, și textele clasice, pe care le revizităm.
Spune-mi despre iubirile tale și despre căsnicia ta. Ce ai înțeles dintr-o căsnicie?
Relațiile mele durează cam doi ani. Cu șase luni înainte de termen, încep să dau semne că nu prea mai pot și cer ca anumite lucruri să se schimbe, dacă se poate; dacă nu, nu… Și, dacă nu merge, cred că e mai onest pentru amândoi să ne oprim. Sunt un partener foarte bun și… plec repede. Nu, nu se exclud cele două. Ofer mult și pretind mult.
Ți-ai pierdut mințile duă un bărbat?
Da, de fiecare dată. Adică mai mult sau mai puțin, cu siguranță.
Dar doar cu unul singur te-ai căsătorit. A fost ceva mai mult?
Da, cred că aveam și altă vârstă, și eu, și el. Și poate și asta a ajutat. Aveam și un umor asemănător. Mai fuseserăm împreună cu câțiva ani înainte… dar nu cred că eram dispuși să ne acceptăm unul pe altul, de fapt. Și să ne asumăm relația, niciunul dintre noi.
Îți dorești o familie?
Da, e unul dintre lucrurile foarte importante pentru mine. Și actualul meu partener își dorește și el o familie, așa că se poate întâmpla orice.
Feminitatea ta este una foarte fină. Și, de câte ori te văd, o recunosc în tine pe mama ta. Aveți o calinitate și o felinitate cu totul speciale. Adică ești foarte femeie. E ceva de bărbat în tine?
Mi se pare că trăim într-o confuzie… Femeile sunt obosite, bărbații sunt destul de debusolați și cred că e de redefinită zona asta a masculinității și a feminității. Nu știu dacă mai putem avea o structură clasică în societatea contemporană, ceea ce e foarte greu și obositor. Cred că fiecare cuplu sau fiecare persoană, în dinamica ei, va trebui să-și renegocieze statutul și cum vrea ea să fie. Să vadă dacă poate, împreună cu partenera sau partenerul, indiferent dacă e o relație heterosexuală sau nu, să negocieze mereu.
Încerc să fiu blândă și să mă gândesc că scopul meu e să ajung la cât mai multă lume care nu e neapărat de acord cu mine
Când ai plâns ultima oară la un film?
A, la „Dying for Sex”! Doamne ferește! Deci eu am cancer în vară și mă uit la filmul care e cu superba Michelle Williams, care are cancer recidivat în stadiul 4 și moare. Am plâns cu hohote, eram în avion și plângeam și mi-era și rușine, a fost sinistru.
Te inhibă cineva?
Fetele rele care nu vor să fie prietenele mele 😊 Respingerea mă inhibă. Dar totuși nu cred că e nimeni rău în sine, mi se mai pare mie de multe ori.
Ești și respinsă?
Da, firește. Nu sunt un om eminamente plăcut. Sunt destul de demanding, mai ales profesional. Și când ne dăm cu părerea despre cât de mult ar trebui să fim implicați, de exemplu, civic sau social, s-ar putea, fără să vreau, să dau lecții sau să fiu disprețuitoare, ceea ce e dureros și urât din partea mea. Că n-ajută pe nimeni.
Am o întrebare legată de acest activism. Ești o voce. Îți dorești să fii o voce? Spui lucruri și ești luată în seamă. Nu ai parte de ură atât de tare cât am văzut la alte persoane. Cum de nu stârnești ură?
Încerc să fiu blândă și să mă gândesc că scopul meu e să ajung la cât mai multă lume care nu e neapărat de acord cu mine și nu vreau să întrețin dezbinarea din societate, care deja e acută. Dar la teatru vin oameni care gândesc mai mult sau mai puțin ca mine; eu nu ajung altfel cu mesajul la ceilalți.
Ce ai vrea să repari în lume, dacă ai avea puteri nelimitate?
Din lume aș vrea să repar… lumea însăși. Să ofer soluții și programe pentru societate. Aș vrea să se colectez taxele alea așa cum trebuie și să investesc în calitatea vieții pentru populație.
În ce crezi?
În gândirea critică, în umor, în iubire. Cred că religia are sensul ei, dar practicarea ei nu trebuie să hrănească răutatea, ori asta se întâmplă cu mulți care se închină, dar care își urăsc semenii… Nu e ok.
Ce ne dăunează nouă, tuturor?
Lăcomia.
foto Tudor Cucu si Chris Nemes
