carieră
Are nu unul, ci două premii Palme d’Or la Cannes, la 20 de ani distanță unul de altul: în 2006 pentru „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile” și în 2026 pentru „Fjord”, devenind al zecelea regizor din istoria cinematografiei care reușește această performanță.
Cristian Mungiu, care este impactul unui Palme d’Or asupra unui film ? Ce fel de viață îi oferă? Dar impactul a două Palme d’Or?
La prima sesiune de Q&A cu „RMN” în România am fost întrebat de ce n-am luat Palme d’Or dacă filmul era bun. Și asta în condițiile în care sunt țări care nu ajung cu anii să aibă un film selecționat la Cannes, cu atât mai mult în competiția oficială, unde sunt cam cele mai bune 20 de filme din toate secțiunile Cannes-ului și uneori cele mai bune ale anului. Însă, după ani de zile în care am obișnuit publicul românesc ca filmele noului val să meargă la Cannes, am stabilit un standard foarte înalt, încît un film care revine fără premiu nu atrage atenția.
Dimpotrivă, impactul unui Palme d’Or este enorm, chiar dacă, desigur, e rezultatul unei decizii conjuncturale și nu face în sine filmul mai bun. Dar Palme d’Or-ul e un game-changer, și pentru regizor, și pentru film. Regizorul intră automat în atenția publică internațională, iar filmul se cumpără și se distribuie peste tot în lume.
De exemplu, Palme d’Or-ul pentru Fjord face nu doar ca interesul pentru film să fie foarte mare, dar și interesul pentru RMN și celelalte filme anterioare ale mele a crescut, ele devenind printre cele mai urmărite pe HBO sau Netflix după Cannes.
E un pic trist că pentru public aceste „recomandări” aduse de premii contează atît de tare, însă sunt atît de multe filme pe piață, încît spectatorii caută întotdeauna niște „confirmări” de la instanțe cu reputație. Asta e și motivul pentru care ne bucurăm că Fjord are șanse să fie nominalizat la vreun Oscar, pentru că pentru publicul din România asta rămîne recomandarea supremă.
A fost multă emoție și acum 20 de ani la primul Palme d’Or, însă acum, pentru că există social media, suntem mult mai conștienți de impactul pe care l-a avut premiul asupra publicului. Dorința noastră cea mai mare întotdeauna este ca spectatorii să vină în cinematografe îndată ce iese filmul și sperăm ca în această toamnă și la început de 2027 românii să urmărească Fjord în cinematografe, pe măsură ce în Statele Unite se derulează sezonul premiilor anuale, din care sperăm să facem parte.
După aproape două decenii între cele două Palme d’Or, ce ai înțeles astăzi despre succes și recunoaștere, pe care nu aveai cum să le înțelegi în 2007?
Ca sînt foarte flatante pe moment, dar totodată și că sînt trecătoare și relative – însă cred că aveam deja intuiția asta de pe atunci.
Cinemaul românesc e cu mult înaintea publicului autohton care preferă mai degrabă comedii de tip caterincă
Ești unul dintre puținii cineaști care au schimbat percepția internațională asupra unei întregi cinematografii. Simți această responsabilitate?
Desigur, dar nu am schimbat-o de unul singur. Și nici nu am pornit la drum cu acest obiectiv. Da, mi-am dorit să fac filme cît mai diferite de tiparul filmelor românești din anii 80, dar și 90 pe care le simțeam a fi complet artificiale. Însă, mai degrabă, simt că am o responsabilitate față de mijloacele pe care le folosesc ca cineast și, pe de altă parte, față de publicul meu care are niște așteptări de la mine.
Dar nu pentru că sînt român. ci pentru că practic un anume gen de cinema în care nu sacrific adevărul pentru a obține mai multă simpatie de la spectator și, în cele din urmă, mai mulți spectatori. Da, îmi doresc ca filmele să fie cît mai văzute și mă străduiesc să le fac cît mai atractive, dar în limita constrîngerilor stilistice pe care mi le impun.
Totodată, pe cît de mult am schimbat percepția despre filmul românesc în marea lume a cinematografului, pe atît de puțin am schimbat-o în bine acasă, la nivel de public. Am obținut, cred, un respect oarecare pentru succesul însă nu și pentru conținutul filmelor noastre, dar și acela mai mult de nevoie, ca nu poți desconsidera de tot reușitele internaționale.
Însă cinemaul românesc e cu mult înaintea publicului autohton care preferă mai degrabă comedii de tip caterincă sau filme vechi pe modelul dacă doriți să revedeți secvențe din programul de Revelion, decît un cinema mai complex.
Într-o epocă în care atenția publicului este fragmentată, mai poate cinema-ul să adune oamenii în jurul unor idei?
Nu știu în ce măsură a reușit vreodată. Filmele nouvelle-vague-ului francez, de exemplu, erau urmărite în primul rînd pentru că erau atractive ca filme, nu pentru poetica lor. Depinde, desigur, ce fel de cinema vrei să faci. Poți tenta mereu noi experimente, dar în acest caz succesul nu se măsoară în spectatori, iar filmele nu prea au ce să caute în săli de multiplex.
Sau poți folosi limbajul cinematografic concentrându-te pe ce vrei să spui cu povestea. Pentru mine contează întotdeauna mai mult povestea și ideile din spate, însă mă străduiesc ca un nivel al filmului să fie mereu atractiv pentru spectatori. Nu cred că la film trebuie să suferi sau să te plictisești și nu văd în asta vreo virtute.
Doar că, în timp ce încerc să țin spectatorii foarte atenți la ce văd pe ecran, mă străduiesc și să le las libertatea să interpreteze, să decidă, să gîndească; nu le dau o materie narativă deja mestecată care doar să le confirme idei pe care le au deja. Altfel, sigur că sînt oameni astăzi care mai au foarte puțină răbdare și putere de concentrare, dar drama mai mare e că nu mai au răbdare să fie atenți la propria lor viață, nu că nu mai au răbdare la film.
Filmele mele au un anume ritm legat de nevoia de a nu trece cu vederea întîmplările mărunte din comportamentul și viața cuiva
Despre ce sunt filmele din întreaga ta operă? Care este firul lor roșu?
Eu fac filme bazate pe observație directă despre lucruri pe care le-am trăit, le cunosc sau mi le pot imagina cu suficient de multă acuratețe și nuanțe; prin urmare filmele mele sînt contemporane și au un anume ritm legat de nevoia de a nu trece cu vederea întîmplările mărunte din comportamentul și viața cuiva, ceea ce limitează și timpul filmic la ore, zile, săptămîni – și nu ani sau vieți întregi. Și mă mai străduiesc ca poveștile să fie extrase din chestiunile care s-ar putea întîmpla oricui în viață, nu din situații cu totul excepționale sau din folosirea de genuri de cinema prefabricate. Da, mă interesează suspence-ul, surprizele, tensiunea dramatică, dar cea pe care o pot obține din situații de zi cu zi și nu cu pistoale, urmăriri de mașini, muzică agitată, mafioți ori interlopi.
Ai spus adesea că te interesează nuanțele și ambiguitatea. De ce crezi că lumea contemporană pare să fugă de ele?
Mă interesează nuanțele în sensul în care ele există în realitate, iar punctul meu de plecare este viața pe care o observ, nu filmele de cinema făcute anterior de alți cineaști. Iar ambiguitatea nu o cultiv intenționat, ci îi permit să se insinueze în film în aceeași măsură în care e prezentă și în viață, unde lucrurile nu sunt niciodată limpezi.
O parte dintre spectatorii de astăzi au tendința să fugă de orice îi pune să gîndească, să judece, să decidă; sunt prea obișnuiți cu genul de cinema care conține toate concluziile și răspunsurile până la capătul filmului. E natural, toți tindem să ne adormim creierul, însă unii dintre noi au încă o anumită condiționare internă, nu se simt satisfăcuți doar cu activitatea bazală a creierului, simt nevoia să își dea un sens rezolvînd situații ceva mai complexe.
Filmul Fjord vorbește despre polarizare și despre dificultatea de a-l înțelege pe celălalt. Este aceasta o problemă des întâlnită în societate azi?
Mie așa îmi pare. Doar că nu e doar o problemă de astăzi, bănuiesc că așa a fost întotdeauna. Avem tendința să fim mereu împărțiți în grupuri cu vederi și interese opuse: tineri vs. bătrîni, femei vs. bărbați, bogați vs. săraci, stânga vs. dreapta, est vs. vest și așa mai departe. Problema e că acum lumea e mult mai globală decât acum vreo mie de ani și cumva mai democratică, așa că trebuie să coexiste în același spațiu oameni care au vederi foarte diferite, ceea ce generează un conflict permanent în societate și uneori o radicalizare care e mereu la limita conflictului fizic.
Uitați-vă un pic în jur: îi căutăm pe cei cu care împărtășim aceleași opinii și ne creăm o bulă, iar pe cei care tind să ne strice confortul cu ideile lor îi detestăm și îi considerăm, de regulă, incapabili să vadă adevărul. Adevărul nostru, desigur.
Sînt multe lucruri despre care nu mai poți vorbi public, pentru că nu corespund cu normele zilei
Care este cel mai mare risc pentru libertatea artistică în prezent: presiunea politică, presiunea economică sau presiunea socială?
Depinde de ce țară vorbim: una e în Iran, alta e în China, alta în SUA sau Franța și alta în Mozambic. Pentru noi, în societatea, să zicem, relativ occidentală, presiunea principală e ideologică. Sînt astăzi multe lucruri despre care nu mai poți vorbi public, pentru că nu corespund cu normele zilei. Iar tabu-urile nu mai țin, ca altădată, de violență sau nuditate, care sunt complet despuiate de conținut, ci mai degrabă de contrazicerea setului de valori conforme cu normele care predomină în societatea respectivă. Ideal, cei care au puterea își doresc ca arta să fie folosită ca propagandă pentru confirmarea valorilor zilei și nu ca instigator pentru o judecată eliberată de norme. Dar există și presiuni economice. Noi, în România, lucrăm cu bugete care nu ne permit să facem filme de epocă sau de acțiune, pur și simplu pentru că nu putem aduna suficienți bani.
Bate un mare vînt de iliberalism
Te consideri un optimist sau un pesimist în ceea ce privește viitorul Europei?
Mie mi se pare deja că e un mic miracol că Europa a ajuns unde e, după sute de ani de războaie sfîșietoare. Însă sunt un foarte prost prezicător al viitorului. Nu vă luați după mine. Mie, ca om care caută să prevadă viitorul pe bază de fapte și argumente raționale, mi se pare că lucrurile vor merge mereu mai prost.
Bate un mare vînt de iliberalism, observ o mare oboseală de democrație, iar tendința naturală e anti-meritocrație, căci cei competenți vor fi mereu în minoritate, așa că lumea nu le va aparține vreodată. Cînd a început criza Covid, dacă vă amintiți, Europa unită s-a prăbușit instantaneu și ne-am trezit cu o mulțime de țări care negociau să obțină vaccinuri mai iute decît celelalte pentru ai lor, iar acest instinct de identificare cu ai tăi se va păstra mereu în orice situație de criză – iar atunci, în loc de europeni, ne vom redescoperi croați, turci, francezi, ortodocși, albi și așa mai departe.
Naționalismul gregar de astăzi pe asta se bazează, pe acest instinct peren de identificare cu ai tăi în numele unui trecut mereu mai glorios în imaginație decît în realitate. Sper să nu prindem ziua în care vreuna dintre țările din NATO să fie atacată și să trebuiască să vedem cum funcționează solidaritatea atunci. Dar asta nu înseamnă că nu trebuie să luptăm din răsputeri să păstrăm ceea ce am obținut în Europa atît de mult pe cît încă se mai poate.
Dacă vrei vreodată să îndrepți ceva, trebuie s-o faci în realitate, nu în ficțiune
Ce ai învățat despre natura umană după ce ai petrecut zeci de ani observând oameni pentru filmele tale?
Depinde cum alegi să vezi lucrurile. Însă, dacă privim ceea ce se cheamă istoria umanității, o să ne descoperim mai degrabă egoiști, iraționali, tribali, violenți și cruzi. Să nu uităm că printre primele lucruri pe care copiii le învață e că minciuna le aduce mai multe beneficii decât adevărul. Însă, pentru cinema, ce contează e să poți cita cu acuratețe acest spectacol complex al deciziei, nu să-l judeci. Dacă vrei vreodată să îndrepți ceva, trebuie s-o faci în realitate, nu în ficțiune.
Există lucruri pe care succesul internațional ți le-a oferit și altele pe care ți le-a luat?
Am primit atenție, respect, apreciere, trăiesc din ceea ce fac și fac ceea ce-mi place, deci nu am voie să mă plîng vreo clipă. Partea mai puțin plăcută e ca succesul e ca un drog, te condiționează să faci tot ce poți să-l repeți, iar asta te pune sub extrem de multă presiune, mai cu seamă dacă ai tendința să fii workoholic.
