Atenție! În articol scriu și despre finalul filmului, așa că…
Am văzut în sfârșit filmul. Cu două măști pe față, cu distanțare de toată lumea, în fine, oricum am fost doar vreo 10 oameni în sala IMAX de la Afi Cotroceni într-o zi de luni, la ora 14.
Ce dor mi-a fost de o sală de cinema, de filme și de adrenalina marca James Bond…
Daniel Craig, cel mai bun, cel mai credibil, cel mai uman James Bond din toată seria, a jucat în ultimul său rol, făcând un Bond departe de a fi perfect (deși a rămas la fel de bine antrenat și agil).
James Bond nu mai este, datorită lui Daniel Craig, intangibilul, oțelitul și impecabilul agent britanic. Este un om care spune „te iubesc”, care vrea familie. Un James Bond care tânjește, care vrea doar în brațele femeii iubite, Madeleine (Lea Seydoux).
Și poate că asta a și fost greșeala lui, greșeala „omenească”, dorința de bărbat acum foarte aproape de retragere: liniștea în familie, undeva departe, fără arme, băieți răi și alte asemenea:).
La ce duce această „greșeală”? La un final neașteptat, un final care te face să te întrebi… ce e domnule, cu anul ăsta?
În fine, ca să nu dau spoliere acum (le voi da la final, deci nu citi mai departe) voi spune ce mi-a plăcut:
1. Genericul. Bun! Foarte bun! Efecte cum trebuie, muzică bună (Billie Eillish).
2. Locurile unde s-a filmat, mai ales cele din Italia (Matera, Basilicata) și Norvegia (Atlantic Ocean Road) despre care bănuiesc că vor fi destinații de pelerinaj turistic.
3. Puloverul și ceasul lui James Bond care cred că se vor vinde/s-au vândut foarte bine: puloverul negru made by London-based luxury knitwear brand N.Peal, ceasul James Bond’s Omega Seamaster.
4. Întreaga poveste care face o reverență unor episoade anterioare, dar care aduce și puțin cu filmele cu supereroi din categoria Marvel. Puțin, e drept, dar vizibil.
5. Daniel Craig însuși.
6. Rami Malek, noul erou negativ care intră atât de bine în rol, încât pătrunde în gama celorlalți eroi negativi din seria lui Daniel Craig: buze strânse, ochi goi, monolog poetico-patologic, traume netratate, etc.
De aici încep spoilere, nu mai citi dacă nu le vrei!
Tristețea, atunci când am plecat din sală a fost generată de finalul ce mi-a lăsat un gust amar, aproape de deziluzie.
James Bond moare. Cum adică moare? El nu era genul, nu putea fi genul care să moară. Nu așa a fost creat! Nu așa ne-am înțeles!
Nici James Bond nu mai este nemuritor? Adică nu mi-a ajuns că au murit atâția în jurul nostru, trebuia să moară și James Bond? Și exact anul ăsta? Pfuuu… Eroul, bărbatul, salvatorul șic și sexy, bărbatul viril și norocos nu mai este? Da, finalul unui James Bond jucat de Daniel Craig trebuia să aducă a final, dar nici așa…
Ce va fi cu James Bond de acum încolo? Eu, una, nu voi merge la un James Bond jucat de o femeie, chiar dacă Lashana Lynch a apărut în film preluând codul 007 de la Bond ca un fel de tranziție. Dar, mulțumesc, nu mă interesează un James Bond… femeie, deși creatorii jură că nu avem de ce să ne facem griji.
Se pare că toate poveștile se sfârșesc pentru a lăsa altora loc să se nască. Finalul lui James Bond vine ca un fel de șoc pentru generația mea. Așa îl percep. Pentru că sunt generația James Bond.
M-am născut atunci când Sean Connery îl juca pe ultimul Bond predându-i ștafeta, fără prea mare succes, lui George Lazenby de care nu ați auzit, nu-i așa? Bine, nici nu prea aveați de ce…
Numai că nu aș fi vrut să fiu martoră și la moartea lui.
Nu aș fi vrut ca încă o dată să asist la sfârșitul unei povești. Mi-am adus aminte la câte finaluri am asistat, ale câtor povești… Și asta mi-a dat din nou măsura trecerii timpului, deși … „No time to die” zice titlul.
„Mergem mai departe”, cum spune și M. la final.
Da, mergem, dar unde? Aceasta este marea întrebare.
Foto MGM, Imdb.
