L-am cunoscut pe Buha, așa cum i se spune, prin 1996, adică acum 30 de ani. Eu lucram la Radio Total, eram o tânără jurnalistă care făcea interviuri (m-au urmărit toată viața și cred că au fost de fapt destinul meu profesional).
Eram realizatoarea unei emisiuni de dimineață, unde aveam mulți invitați. Printre aceștia, la un moment dat, a venit și un tânăr scenograf care se remarcase, după Revoluție, prin puneri în scenă extraordinare, care avea idei fantastice, și pe care toată lumea îl lăuda…
L-am invitat în studioul de la etajul 17 al blocului din intersecția Lujerului, Militari, și am stat de vorbă o oră. Mi s-a părut o minte deschisă, bubuind de creativitate.
Tot atunci, în anul acela, îmi luasem primul meu apartament, o chestie mică în Drumul Taberei, cu două camere, o bucătărie și o baie minusculă. Eram tare mândră de el și voiam să-l fac de revistă! (Nu știam nimic despre reviste atunci, la Viva! urma să ajung peste 7 ani, dar simțeam eu că, dacă ajungi în reviste, ești tare!)
În fine. Eram deci o proaspătă și tânără proprietară, ambițioasă și cam… năucă, pentru că anii aceia erau tare ciudați și haotici…
L-am rugat, deci, pe Dragoș să mă ajute să mobilez micul meu apartament. A acceptat și a venit în vizită. S-a uitat, a evaluat și mi-a desenat pe loc cam ce ar trebui să fac.
Nu exista Ikea, nu știam de Mobexpert sau alte magazine de mobilă… Erau meșterii și cam atât…
Oricum, bani nu aveam, așa că nici nu se punea problema să cumpăr ceva special…
I-am spus lui Buha că bugetul meu este ca și inexistent. S-a uitat la mine și mi-a răspuns că mă poate ajuta într-un fel cu totul ieșit din comun. „S-a desfăcut vechea scenă a naționalului și sunt aruncate în depozit multe lemne, multe scânduri. Uite, îți fac cunoștință cu Marian, cu care am lucrat la ultimul decor, un foarte bun tâmplar. Te duci la el și de aici te descurci.”
Și am fost.
Și Marian mi-a făcut o bibliotecă frumoasă din niște turnuri fixate în cele patru colțuri ale livingului, legate de corpuri lungi montate pe linia tavanelor la îmbinarea cu pereții. A ieșit un fel de bibliotecă-schelă. Apoi am pus cei câțiva metri pătrați de scânduri de brad ca dușumea în living. Am lăcuit-o singură, amețind de la uleiurile alea pe care le-am folosit fără să mă protejez. Una peste alta, am rezolvat lucrurile și apartamentul se contura a deveni cel puțin aparte… iar faptul că în casa mea se aflau câțiva metri pătrați din scena veche a Teatrului Național, oferea un fel de aer sacru întregii locuințe…
Pe măsură ce înaintam cu rebovarea, îl sunam și-l mai întrebam, ce să fac. Mi-a zis să tai ușa livingului ca să economisesc spațiu și au rezultate două uși mici, cu clanțe buton, ca la lifturile interbelice, iar în dormitor mi-a sugerat o ușă japoneză care rula pe niște șine subțiri (pentru că, dacă deschideam ușa, „măturam” o jumătate de cameră).
Asta a fost tot. Buha a venit, deci, o singură dată, mi-a spus ce e de făcut și a plecat. Mă mai suna din când în când să-mi spună: „uite, am văzut un covor rotund cu motive japoneze pe un gard, pe Berzei, du-te și ia-l.” Sau îmi spunea unde să comand canapeaua neagră.
Una peste alta, apartamentul meru a ajuns, în final, în revist, așa cum mi-am dorit. Eram așa de fericită!
Blocul în care locuiam era confort doi-sporit sau unu-sporit, nici nu știu cum se numea. Erau doar apartamente mici și multe pe etaj/scară. Aveam 5 vecini pe etaj și toți știau cât iubesc eu dușumeaua aia și cât am muncit să o lăcuiesc. Toți asistaseră la procesul de renovare a apartamentului și văzuseră cât efort depusesem.
Într-o zi, s-a spart o țeavă a caloriferului în bucătărioara mea și apa a început să curgă de la etajul 2 unde locuiam, inundând totul, până la grădina din față blocului. M-au sunat vecinii la radio. Am venit într-o fugă, gândindu-mă doar la dușumea. Plângeam când am ajuns acasă, convinsă că totul s-a stricat.
Dar când am intrat în casă, o vecină care intrase la mine cu cheia pe care i-o lăsasem pentru urgențe, pusese pături și perne în fața ușii dinspre living, ca să nu intre apă „ să strice, Doamne ferește, dușumeaua Cristinei”
Atunci am înțeles că frumosul și pasiunea pentru el sunt contagioase și că nu există oameni imuni la asta.
L-am revăzut pe Dragoș mulți ani după, alături de Lia Bugnar, și mi s-au părut atât de cool. Era un cuplu după care întoarceam capul.
Apoi nu mai știu nimic și l-am regăsit într-un târziu la Sibiu, acolo unde se mutase și-și făcuse o casă, o familie…
Dragoș Buhagiar este un om al ideilor și viziunilor, un artist. Are fântâni de imagini în minte, este un scenograf care vede prin text, dar care are și demoni ce vin la pachet cu aceste daruri. Conduce UNITERUL de câțiva ani și are în spate un palmares nesfârșit de colaborări și premii naționale și internaționale.
Pentru mine, însă, va fi omul care m-a ajutat să creez primul mei spațiu, prima casă. Mi-a arătat, la cei 20 de ani și ceva pe care îi aveam atunci, că talentul poate să înnobileze spații mari, ca scenele unui teatru sau spații mititele, cum ar fi chițimia confort doi sporit a unei jurnaliste pentru care frumosul a fost mereu una dintre legile nescrise ale vieții.
