Eu am încetat să mă plâng.
Îmi este suficient să mă uit 5 minute la televizor pentru ca știrile și tragedia din ele să mă lase fără glas și cu ochii plânși.
Mă uit la copiii care au venit împreună cu părinții lor din Ucraina și mi se strînge inima. Mi se face rău. Plâng. Mă uit la femeile tinere și frumoase care până mai ieri aveau o familie și puneau masa râzând, iar azi fug speriate și cu lacrimi pe obraz lăsându-și bărbații la război ca acum 100 de ani.
Așa că eu am decis să plâng, dacă e, dar să nu mă mai plâng niciodată.
De azi nu mă mai plâng de banalitatea zilei, sau de plictiseală, sau de gesturile repetive, sau de rutină, sau de pâinea care s-a uscat, uite cum s-a făcut dacă nu am mâncat-o la timp, sau de leguma care s-a înmuiat sau de lapte că nu am luat azi, sau de rochia pe care o port a treia oară la un eveniment… Ieri dimineață a pornit o bormașină deasupra apartamentului. Așa, și? S-a stricat o lampă, covorul s-a destrămat într-un colț. Nu am avut apă caldă vreo 3 zile, am vărsat un pahar cu cola pe canapea.
Așa, și?
Îmi dau seama acum, când dezastrele sunt peste tot, când durerea este așa de mare în jurul meu, că nu am a mă plânge de nimic. Pur și simplu că nu am motive. Că suntem fericiți și nu o știm, că ne trebuie atât de puțin să zâmbim, să iubim… Să celebrăm în fiecare zi ceea ce avem. Și asta este concluzia acestei zile amare, acestor săptămâni grele, cu Covid, cu frica de război, cu teroarea că, în nebunia lui, un om poate decide să facă ce vrea el cu toată omenirea…
După ani de zile de expresii care parcă își pierduseră sensul devenind clișee de marketing, acum spun altfel bucură-te de fiecare gest mic, de fiecare secundă bună și în fiecare moment de ceea ce ai și de ceea ce uite, se poate pierde într-o clipă.
Și, când ești fericit, și când te bucuri de ce ai și nu te lași devorat de ce ai vrea și nu poți avea, atunci și lumea se vede altfel. Și parcă bunătatea care circulă liberă prin celulele tale roșii, se revarsă afară către ceilalți în mod firesc…
Pentru că noi uitaserăm drumul către ceilalți, îi priveam, dar nu-i vedeam și eram/suntem mereu, dar mereu nemulțumiți, nu-i așa? Acum o planetă întreagă este solidară împotriva nebuniei, și a terorismului, și a dictaturii. Acum îi vedem pe ceilalți și ceea ce vedem nu ne poate lăsa indiferenți. Și nu ne lasă.
Nu, viața este frumoasă, oricât de imperfectă ar fi. Pentru că, în primul rând, este. Apoi că este sub un acoperiș. Apoi că acest acoperiș este într-o țară în care nu cad bombe și în care sunt atâția oameni frumoși și buni.
Deci eu, de azi, nu mă mai plâng, chiar dacă îmi voi da voie să plâng și să strig pentru cei care suferă și care au, da, ei au de ce să se plângă!
