Ea este Diana Pop și are o pasiune: creșterea și îngrijirea plantelor. Scrie pe #peopleperson despre asta.

Îl mai țineți minte pe fraieru’ ăsta mic de mai sus, da?

V-am povestit prima dată despre el aici.

Era jumătatea lui octombrie când a ajuns la mine, iar set-up-ul inițial (adică ăla din primul articol) a ținut destul de puțină vreme, în principal pentru că temperatura din cabinetul Ikea era cam mare pentru nevoile lui (undeva între 19 și 22 de grade, chiar 23 în zilele cu temperaturi decent pozitive).

Așa că, destul de repede, adică la început de noiembrie, l-am mutat într-o minisera Ikea – cu tot cu baza de lecca și mușchi, plus un higrometru, o carnivoră pentru eventualele musculițe și un borcan mic umplut cu apă în care am dizolvat o pastilă de CO2 – și am amplasat “mise en place-ul” printre multe alte plante, într-un colț de balcon închis (pentru că, nu-i așa?, la fel ca tot românu’ care trăiește la bloc comunist, și noi avem balconul închis cu termopane, parte integrantă a livingului), poziționat pe est.

Avantajul acestui spot, pe lângă cel evident de lumină indirectă din plin, având două laturi cu deschidere la sursă, este răcoarea din colțul ăla.

Caloriferul se află la o distanță de aproximativ jumătate de metru (și oricum nu e ca și cum ar fi dat p-afară de căldură, you know what I mean? cc Nicușor Dan, doamna Firea și toți primarii din ultimii 31 de ani ai orașului București, capitală de țară membră UE, anul 2021 după Hristos), iar cele două geamuri care dau către iarna de afară fac ca temperatura medie din colțul ăla să fie undeva între 13-14 grade Celsius (în zilele cu ninsoare și frig, ring ring Primăria Capitalei) și 18-19 grade Celsius în zilele cu soare.

Răcoarea asta, plus lipsa unei surse de căldură constantă (măcar Anthuriumul cutucuense mulțumește Primăriei Capitalei pentru aceste temperaturi concurente cu cele din aria piscurilor Anzilor de Jos) au făcut ca și umiditatea să se păstreze pretty decent, adică undeva la 80-85%. Mbine, asta s-a întâmplat și pentru că am înfășurat ca nebuna cu scotch (d-ăla de birou, transparent, varianta mai lată) toate încheieturile miniserei. A ieșit ceva absolut înfiorător din punct de vedere estetic, dar ideal pentru micul fraier. Practic după ce l-am mutat în conac (o să vedeți imediat la ce mă refer 🙂 și am dezafectat minisera, am constatat că a rămas lipicioasă pe toate părțile. Și, după ce am hotărât că va trebui să mă ocup într-o bună zi de această operațiune, am pus-o bine într-un colț în care să n-o văd. 🙂

Deci, recapitulând, cu mult ajutor de la Primărie am reușit să-i ofer băiatului un habitat perfect. For a while, pentru că rezultatul direct a fost acela că, undeva în a doua parte a lui noiembrie, am observat primele semne de viață.

(Recunosc că până atunci n-am făcut nimic, nici măcar n-am respirat în prezența lui. Băgăm un ochi zilnic (da’ mai de la distanță, așa) să văd că-i totul în regulă, să check up temperatura & umiditatea și că nu decedează, dar în rest nici măcar nu am deschis minisera în prima lună și jumătate.)

Primele semne de viață au fost de fapt unul, pe la jumătatea lui noiembrie, respectiv acela că am observat cum se formează o rădăcină aeriană.

Mică, dar curajoasă și determinată, în câteva zile era evident deja că se îndreaptă vertiginos spre partea superioară a substratului în care este plantat (el, Anthuriumul completez în încercarea de a evita o formulare nasoală, gen “plantat plantă”. Mă rog, I just did it).

Și nu mult după, adică pe 30 noiembrie (nu râdeți, în apărarea mea spun că mă ajută iphone photos app să știu când am făcut pozele, în consecință pot identifica clar în timp pick-urile astea de creștere) am văzut minunea, adică o nouă frunză:

Și aceasta, dragi prieteni, a fost prima dată când am putut respira la capacitate pulmonară 100% (mă rog, mai puțin că-s fumătoare, da’ orișicât). Combinația de noua rădăcină (care iese din poza de mai sus, așa de lungă s-a făcut) + frunză nouă a fost cel mai clar semn nu doar că nu l-am ucis, dar mai ales că-i merge bine. E totodată inutil să povestesc ce dansuri și chiuituri de bucurie am tras, de nebună, prin casă. (cheers emoticon inserted here. și multe emoticoane cu artificii)

Evident că-n perioada următoare primul lucru pe care-l făceam când mă trezeam dimineață (before spălat pe dinți și scos câinele afară) era să mă duc la fraier, să văd ce face. Și fiecare zi a adus cu sine progrese noi, vizibile cu ochiu’ liber:

Pozele de mai sus sunt făcute pe 9 decembrie, atunci când am deschis prima dată minisera să stropesc puțin substratul, să dau un refresh cu apă proaspătă + o nouă pastilă de CO2, să scot carnivora (care între timp a decedat. mno, shit happens)

și să ud mușchiul, care între timp a demonstrat că-i viu și că dă creșteri noi și el:

Deși nu plănuiam, am făcut un nou opening (și ultimul până la mutarea în conacul de plexi) pe 20 decembrie, deoarece crescuse nebunu’ prea mult și minisera devenise prea scundă pentru el:

Rădăcina aeriană a intrat în substrat și cred că ce se vede între ciotul de lemn și marginea pot-ului e aceeași rădăcină aeriană, dar n-am investigat de frică să nu-i stric feng shuiu’, deci e o simplă presupunere și trebuie tratată că atare.

În consecință am sucit minisera astfel încât una dintre laturi a devenit bază și baza am poziționat-o pe înălțime. Mă rog, nu știu cât de clară am fost și din păcate n-am nici o fotografie cu excepția celei de mai jos, în care pozam de fapt plantele poziționate deasupra ei:

Am sigilat-o sârguincios cu niște metri liniari buni de scotch și am început să mă gândesc la o soluție on the medium run, precum și la una pentru primăvara și vara care urmează, când va trebui să rezolv problema temperaturilor inevitabile +20 grade Celsius.

Dar cum până la vară mai e, ardea mai tare să rezolv problema “de spațiu”:) și prima idee care mi-a venit în cap a fost că tre’ să-i produc un fel de terrariu din plexi. Un paralelipiped, practic, cu baza pătrat cu latura de 40 cm și înălțimea de 80 cm. Desigur că primul om la care m-am gândit a fost Rill de la Maximia.

Nițel context: Maximia este furnizorul agenției, de mulți ani, de toate producțiile atipice de vreodată, făcute pentru diversele proiecte dezvoltate de Shake, de la masa de make-up și toate panourile și toate colantele și toate totemurile + suporții de produse de la evenimentul Chanel până la toate placajele de scenă, producțiile atipice (like litere volumetrice) și toți pereții de ecrane led sau semnalistica de la conferințele medicale, pe care clauzele de confidențialitate din contractele cu acești clienți mă împiedică să vă pun aici un link către ceva, dar credeți-mă că au ieșit toate „țiplă”.

Plus că toată echipa de la Maximia e mișto și de-a lungul zilelor și nopților petrecute împreună pe la diversele set-up-uri de la evenimente menționate mai sus, am avut șansa să ne și cunoaștem cât de cât, așa că știam că Rill (ownerul și managerul Maximia) e o persoană very nais și că n-o să mă trimită la plimbare când îmi va auzi cererea, așa că l-am sunat. Mwell, și pentru că viața e frumoasă am avut ocazia să descopăr un lucru nou despre om, respectiv acela că și lui ii plac plantele, de altfel rapid după această conversație i-am și trimis lămâiul Buddha’s hand care de când l-am băgat în casă nu s-a mai simțit prea bine. Plus că aerul uscat din camera în care îl țineam i-a dat și o frumusețe de infestație cu spider mites, așa că după ce l-am deparazitat și l-am făcut pachet și din acea zi începând este în grija lui Rill. Și să ne înțelegem, omul se descurcă excelent, mi-a trimis niște poze mai pe la începutul lui ianuarie și lămâiul era plin boboci (foto credits Cristian Rill):

Revenind, Rill a achiesat instant la ideea mea de conac paralelipiped din plexi pentru Anthurium cutucuense și la începutul lui ianuarie ne-am auzit pentru detalii. Omul a executat rapid o schiță:

și a purces la treabă, astfel încât în a doua jumătate a lui ianuarie ajungea acasă THE conac, rezultatul fiind acesta:

Și aș vrea să menționez că finisajele, după cum se pot observa în pozele de mai sus, de la ușă până la balamale, și ele din plexi, sunt impecabile.

Amicul Anthurium cutucuense se simte de minune în conac; între timp, pentru că sunt obsedată de păstrarea unei umidități cât mai mari, l-am sigilat cu niște scotch (de hârtie de dată asta, pentru că nu mă lasă sufletu’ să stric frumusețe de conac cu urme de lipici, așa cum lasă ăla clasic). Și pentru că inside conac există o diferență de temperatură, dar mai ales de umiditate, între partea superioară și cea inferioară (care-i așezată parțial direct pe pervazul ferestrei) din cauza înălțimii mari și a volumului considerabil de aer din interior, am atârnat higrometrul ăla de o sfoară, astfel încât să fie cât mai aproape de mediul imediat al frunzelor. Rezultatul nu-i, cu siguranță, cel mai estetic, dar este foarte eficient:

Plus că am uitat să vă spun că un alt avantaj major al conacului este acela că pot așeza niște ghivece și pe acoperișul lui 🙂

Acestea fiind spuse ne mai auzim pe subiectul ăsta mai pe la primăvară, atunci când va trebui să încep să mă gândesc serios la o soluție pentru căldurile ce vor veni și temperaturile vor ajunge la 28-29-30 de grade în casă, casă în care nu avem nici un aparat de aer condiționat.

În principiu există două variante:

– fie montăm un aer condiționat, which is not a solution pentru că mi-ar ucide restul plantelor. Și ca să nu se întâmple asta ar trebui să renunț la zona aia de fereastră, ceea ce nu vreau pentru că lumina e foarte bună, la fel și ventilația.

– fie strâng cuminte bani și îi cumpăr o vitrină frigorifică pentru vinuri, cum ar fi asta. Rafturile pot fi scoase și lumina o rezolv ușor cu o lampă de creștere poziționată în față. Ideea vitrinei de vinuri mi-a dat-o tot prietenul Rill de la Maximia, pare a fi soluția ideală, mai trebuie să le spun și alor mei care-i planul și-n rest totu’ pare a fi brici pe hârtie 🙂

Dar până atunci mai e, v-am pupat, ne auzim săptămâna viitoare pe cine știe ce subiect o mai apărea până atunci.