Cristian Pandel (Christian Tour) : "Cred că m-am născut sub cerul liber"

Cristian Pandel (Christian Tour)

Am intrat într-un birou frumos și luminos. Urma să iau interviu unui om de afaceri, Cristian Pandel, unul dintre cei mai influenți din România, care conduce cea mai mare companie de turism despre care tot românul știe: Christian Tour. Mă așteptam să aflu cifre și realizări, urma să întreb despre vacanțe și despre veniturile de peste 683 de milioane de lei în 2023, cu 62% peste veniturile obținute în 2022, etc, etc…

Era un interviu la categoria „antreprenor” și îmi notasem întrebările pe acest tip de profil.

Nu a fost deloc așa.

Planul s-a schimbat când am început să vorbesc cu Cristian Pandel despre viață, muncă, destine, despre Dumnezeu, – despre prietenia lui cu jurnalistul Liviu Iancu, autorul volumului Xanax…

Am trecut peste cifre și business și am ajuns la suflet, la emoții, la aventuri. Am plecat din biroul șefului și fondatorului companiei Christian Tour cu așteptările depășite și cu lecții de viață pe care nu le voi dezvălui. În schimb, las mai jos un interviu din care nu am avut ce tăia și pe care îl veți găsi poate prea lung, sau, cine știe?, prea scurt pentru câte are de spus, de fapt…


 

Începuturile călătoriei, urcușul, munții și cerul deasupra

 

Cristian Pandel, cum a început totul?

Eram student la Drept și îmi plăcea mult să merg pe munte. La un moment dat, eu și gașca mea de prieteni montagnarzi ne-am gândit că ar fi grozav să le oferim și altora ocazia de a vedea și trăi ceea ce vedem și trăim noi. Așa ne-am hotărât să facem o firmă de turism montan.

Și s-a numit de la început Christian Tour?

Da, deși nu m-am gândit la acest nume. Dar atunci când m-am dus la Registrul Comerțului și am ales „Cristian SRL”, mi-au zis că nu e valabil. Atunci am întrebat de „Christian SRL” și nici acesta nu era disponibil. Nu am putut alege nici „Christian Tour” și atunci am înregistrat „Christian ‘76 Tour SRL”, 76 fiind anul în care m-am născut… Așa a apărut societatea, în 17 august 1997, când eu aveam 21 de ani.

Primul nostru sediu a fost pe Bd. Kogălniceanu, într-un demisol unde plăteam o chirie pe care nu reușeam s-o acoperim din turism… Așa că am adus niște copiatoare Xerox care au fost de succes. Nici nu ne gandeam că o să fie la ele mereu coadă, pentru că în apropiere era Facultatea de Drept, iar pe Plevnei, Facultatea de Stomatologie de unde veneau studenți care aveau nevoie de copii ale diverselor cursuri și așa rezistam. Țin minte că vara mai era cum mai era, pentru că se mai cumpărau niște vacanțe la mare. Însă toamna era dificil, nu mai aveam bani și atunci îmi vindeam echipamentul de cățărat ca să plătesc măcar chiria, iar primăvara, strângeam bani și îl cumpăram înapoi.

Ce făceați când aveați bani? Pe ce îi cheltuiați?

Dacă aveam bani, atunci însemna să mă duc cu taxiul acasă, în Berceni. Dacă nu aveam bani, mergeam cu metroul, dar nu-mi plăcea, pentru că aveam un fel de claustrofobie în înghesuiala de sub pământ. Și, ca să nu mă gândesc la senzația de disconfort, mă uitam la pantofii celor care stăteau în fața mea, imaginându-mi poveștile de viață ale acestora în funcție de încălțămintea pe care o purtau. Ce profesie aveau, cât merseseră și pe unde… Așa reușeam să călătoresc cu metroul, imaginându-mi câte o lume pentru fiecare pereche de pantofi …

 

Cel mai bun hotel, pentru mine, este cortul

 

V-a plăcut mereu să călătoriți?

Da, mereu. Cred că m-am născut sub cerul liber! Cel mai bun hotel, pentru mine, este cortul pus undeva într-o poiană de munte. Prima dată am descoperit muntele pe la 16 ani și țin minte că atunci când am dormit afară, lângă cort, și m-am întins pe spate, am văzut tot cerul de deasupra Pietrei Craiului. Toată acea puzderie de stele mi-a arătat că așa vreau să trăiesc…

Sau țin minte și nopțile când dormeam în cort și afară ploua. Ropotul picăturilor este ceva de neuitat.

Am făcut expediții, călătorii, cum vreți să le spuneți, dar ceea ce am apreciat mereu a fost atunci când am cunoscut oameni noi, când am cunoscut și înțeles ce înseamnă diversitatea! Datorită turismului am cunoscut mulți, foarte mulți oameni. Eram ghid, aveam și o școală de ghizi, purtam părul lung și eram parte dintr-un grup de prieteni care semănau cu mine, din șapte zile, patru le petreceam pe munte…

 

Țin minte că vara mai era cum mai era, pentru că se mai cumpărau niște vacanțe la mare. Însă toamna era dificil, nu mai aveam bani și atunci îmi vindeam echipamentul de cățărat ca să plătesc măcar chiria, iar primăvara, strângeam bani și îl cumpăram înapoi.

 

Atunci nu era de mirare că businessul nu mergea…

Firește, nu avea cum😊

 

„Dă-i licența înapoi, băiatul și-a învățat lecția”

 

Și care a fost momentul de declic?

În 2001. Era o zi de joi, când am plecat în Retezat. Vineri dimineață m-a sunat singurul nostru angajat și mi-a spus că a venit în agenție cineva de la Ministerul Turismului care, zicea omul, ne-a ridicat licența de pe perete fără nicio explicație! Mi s-a stricat tot cheful de munte și de cățărat, tot weekendul nu am făcut decât să mă gândesc cum să rezolv asta… Și luni dimineață m-am dus la Minister direct, cu geaca de munte pe mine, și am aflat că a fost „ordin de la cabinetul nr 2”. Nu am înțeles nimic!

Am făcut un memoriu, am ajuns cu greu la Secretarul de Stat… Acesta era un om cunoscut, , care mi-a spus: „știi, tu pe bulevardul nostru nu poți să vinzi mai ieftin decât noi… Ne-ai stricat programul”. Vorbea despre „Litoralul pentru toți. Munte pentru toți”, îmi aduc aminte perfect. Era programul PSD, iar Prim Ministru era atunci Adrian Năstase…

Wow…!

Da, noi vindeam mai ieftin decât ei, într-adevăr, dar asta pentru că aveam cazări la cabane, nu la hoteluri, deci nu făceam ceva cu intenție. Împânziserăm orașul cu afișe și împărțiserăm fluturași cu aceste oferte ale noastre, mai ieftine cu 200 de lei decât cele ale partidului. (În fine, cred că de-a lungul timpului am împărțit personal milioane de fluturași oamenilor, așa a crescut afacerea noastră, acesta a fost ”marele secret”.)

După această mustrare, Secretarul de Stat mi-a înmânat o hârtie ca s-o duc unui subaltern al lui, pe care a scris: „dă-i licența înapoi, băiatul și-a învățat lecția”

Vremuri dure!

Mi-am luat licența și m-am dus la tata acasă și i-am spus că plec din țară – ca mulți dintre prietenii mei de altfel – pentru că eu nu mai pot trăi în țara asta. Tata mi-a spus să stau cuminte și m-a rugat să am răbdare, pentru că el crede în mine și știe că voi avea o afacere mare și că voi fi mai mare decât toți cei care mă supără acum.

N-a fost tot. Mi-a dat 3000 de dolari, ca să-mi schimb biroul din subsol, spunându-mi să las muntele și statul pe creste zile în șir și să mă apuc de treabă. Ca paranteză, întâmplarea face că tot atunci au ieșit vizele, pentru că până atunci era o mafie a lor, nu prea puteai să te bagi, era foarte complicat și scump să iei o viză.

Și ce ați făcut ?

Am fost într-o expediție în Mont Blanc cu un prieten cu care mergeam pe munte și care era deja în Legiunea Franceză, plecat să își caute fericirea. După ce am urcat în Alpi, mi-am dorit să vizitam și Parisul. Atunci am văzut orașul prima dată, am stat la un hotel de 2 stele, dar mi-a plăcut totul enorm și așa am decis că primul program pentru turiști al companiei Christian Tour va fi la Paris.

Mă extindeam internațional!

 

Primul program internațional, aventuri și spectrul eșecului

 

Prima ieșire internațională cu clienții agenției a fost, așadar, programată pentru Revelionul 2001-2002. La Paris, desigur. Organizasem un sejur cu o noapte pe drum la Budapesta, vizită prin Viena, mers pe timpul nopții până la Strasbourg, unde se mai stătea o noapte, apoi 4 nopți la Paris și înapoi acasă, prin Nurnberg și Budapesta. Suna bine și costa 199 de euro de persoană.

Și au început vânzările. Un autocar, apoi două. Am vândut programul la 72 de persoane. Două autocare. Era mult! Noi nu aveam autocare, așa că am închiriat de la Eurolines, cea mai mare firmă de transport, unul cu 72 de locuri. Era un autocar nu tocmai nou, dar atât se putea atunci. Pe șofer îl chema Ceaușescu😊

Nu cred!

Da, primul nostru grup de clienți a ieșit afară din țară condus de Ceaușescu😊

Viața e plină de metafore.

Clar! Eu am plecat cu prietenii mei la munte și, pe 26 decembrie, îmi sună telefonul prin care cei de la Eurolines mă anunță că autocarul cel mare s-a stricat, că nu poate veni din cursa în care era și, deci, nu poate ajunge pe 28 în București să ia oamenii ca să-i ducă în călătorie.

Am crezut că mor, m-am întors agitat înapoi la București. Soluția pe care mi-o ofereau era să-mi dea un autocar mai mic și un microbuz, dar îmi garantau că la Budapesta va veni autocarul reparat și se va intra în normal. În fine, pe 28 dimineață se pornește un viscol în București, din acela cu zăpada până la genunchi.

Vin autocarul și microbuzul și pleacă în sfârșit, urmând să treacă prin Sibiu să mai ia niște turiști. Numai că aceia, când au văzut microbuzul în loc de un mare autocar, m-au sunat și m-au amenințat că voi face Sărbătorile în pușcărie, că i-am înșelat etc. Telefoanele sunau non stop. Cei din Sibiu era niște procurori sau așa ceva… În fine… aveam doar un ghid pe două mașini și asta complica totul și mai mult.

La Budapesta a venit, în sfârșit, autocarul cel mare și reparat, totul a intrat în normal, eu am început să mă liniștesc, deși nu prea… Stăteam ca un câine bătut pe canapea. În următoarea noapte am primit iar un telefon cu mesajul pe care nu voia nimeni să-l audă: „s-a stricat din nou autocarul!”

Se aflau undeva pe o autostradă, luminile se stinseseră, nimic nu mai mergea. Și iar mă sună procurorii din Sibiu, eu nu mai știam ce să fac și le-am spus că eu nu am nicio vină, că sunt o firmă mică, am doi angajați și că firma de la care închiriasem autocarul ar trebui să răspundă pentru defecțiunile lui.

Când au aflat despre cine era vorba s-au relaxat, mi-au spus să mă culc și să stau liniștit, că rezolvă ei problema. Îl cunoșteau pe cel care deținea atunci compania. Și au rezolvat. Imediat după telefonul lor, am fost contactat de firma de autocare care m-a anunțat că trimit cel mai tare autocar pe care îl au. Și așa au făcut. Stresul trecuse, dar mi-am jurat că nu mai fac asta niciodată!

Și ce v-a făcut să vă răzgândiți?

… Ei…au trecut 10 zile și am uitat😊. Azi duc câteva mii de autocare pe an și câteva mii de avioane full charter pe an…

Ce a urmat?

Un miracol. În 2002 și 2003 nu am făcut nimic special pentru business. Mergeam, în continuare, pe munți și s-a întâmplat că, prin 2003, am venit din Făgăraș unde fusesem cu rucsacul în spate, făcând creasta în 2 zile în loc de 7 și unde dormisem, după cum îmi era obiceiul, sub cerul liber.

M-am întors, deci, în București și, a doua zi, când am vrut să merg la birou, nu am mai putut pune piciorul pe pământ. Aveam niște dureri mari, am mers la spital unde mi s-a pus piciorul în ghips… Am făcut nenumărate analize, durerile nu treceau, am făcut RMN-uri peste RMN-uri, devenind și mai claustrofob, desigur.

Am ajuns într-un final la Hanovra, la o clinică neurologică de mare faimă unde, un medic român, sas plecat din Sibiu, care făcea operații pe creier și reda vederea nevăzătorilor, deci un medic excepțional, mi-a dat un verdict care, pentru mine, a căzut ca o bombă: spondilită anchilopoetică.

Este o boală incurabilă, autoimună, în care, pe scurt spus, coloana se osifică. În 10 ani urma să nu mai pot mișca mai întâi capul, iar în 20 deveneam incapabil să respir… Am primit acest diagnostic cu spaimă și cu suferință. A urmat tratamentul, citostatice, medicamente, dureri… Un an oribil. Aveam dureri mari pe picior și la coloană, m-am mutat la părinți pentru că nu mă mai puteam descurca singur, m-am despărțit de prietena mea de atunci…

 

Cel mai important munte dintre toți munții urcați

 

Și totuși, stăm aici, unul în fața celuilalt…

Da… pentru că în anul acela l-am cunoscut pe Stratos, un grec care a devenit prietenul meu și apoi nașul de cununie și de botez al copiilor mei și care, în anul în care erau Jocurile Olimpice din Grecia, în 2004, m-a dus pentru prima dată la Muntele Athos. Acum fix 20 de ani.

Dar de ce acolo?

Pentru că el știa despre boala mea și mi-a spus că acolo trebuie să merg, că voi fi ajutat. L-am ascultat, am ajuns acolo și … m-am vindecat. M-am vindecat într-o noapte.

Cum??

Da, povestesc imediat…

Cuuum?

Da… Un an de zile am mers prin clinici, am luat tratamente, dar nimic… Mă gândeam la toate: cum o să trăiesc mai departe, ce puteam face, ce lăsam în urmă… Iar Stratos mi-a spus „hai în Athos, lasă toate astea și vino!”

Și m-a dus la Mănăstirea Grigoriu, o mănăstire grecească de pe Muntele Athos. Am ajuns acolo, am fost cazați într-o cameră împreună cu alte 12 persoane… seara am încercat să mă odihnesc dar degeaba. Am coborât la malul mării, pentru că mănăstirea era așa, ca o cetate lângă apă. Și stăteam acolo supărat, cu dureri și făceam poze cu un aparat foto profesionist.

Arătam rău, aveam o barbă mare, eram neîngrijit, nu mai fusesem la muncă de un an, nu mai fusesem pe munte, nu mai trăiam așa cum obișnuiam eu s-o fac.

 

Povestea vindecării

 

Și, pe când eram la malul mării, a venit spre mine un călugăr. Mi-a luat aparatul foto din mâini, s-a uitat la el, a început să facă poze. Am vorbit puțin despre aparat, apoi m-a întrebat de ce sunt acolo și ce problemă am. I-am povestit despre boala incurabilă, despre dureri, despre toate. Și atunci m-a întrebat dacă m-am rugat Lui Dumnezeu pentru ajutor.

Am mormăit ceva și el a continuat spunându-mi că ar trebui s-o fac, să-i cer Lui Dumnezeu să mă vindece. Dar să-i cer exact, unde și ce să facă, unde am durerea și ce vreau să repare, adică la vertebrele 4 și 5, în detaliu… Nu să cer ceva general, ci să mă concentrez și să cer exact ce vreau!

Mi-am dat seama că eu nu făcusem asta, ci mă rugasem așa… pentru sănătate, pentru ai mei, pentru afacere, dar pentru problema mea în mod specific nu o făcusem…

Și m-am îndreptat spre mănăstire. Se întuneca, era frig… În interior era întuneric, erau doar lumânările aprinse. M-am așezat pe un scaun cu brațe înalte, cum sunt la mănăstiri și am început să simt niște dureri groaznice.

I-am spus lui Stratos că nu mai pot sta și am plecat în cameră. Am dormit agitat, cam 30 de minute, apoi m-am întors în biserică. Iar dureri, iar suferință, îmi era teribil de rău. M-am așezat din nou și am simțit cum, din și prin picioare, a început să curgă ceva. Inițial am crezut că era apă, dar nu era. Picioarele erau uscate. M-am gândit apoi că s-ar putea să fie sânge, dar nu era. Dar mie tot mi se părea că simt ceva curgând…

Apoi a început să cânte corul și, în acel moment, mi s-a făcut frig, tot părul s-a ridicat pe mine și am simțit că tot spațiul s-a umplut de ceva electrizant, dar simțeam că era bine, într-un fel. Mi-au dat lacrimile și atunci rugăciunea s-a făcut instantaneu „uite, Doamne, am problema asta, mă doare, sunt nefericit…”. Vorbeam cu Dumnezeu…

Am plecat a doua zi ca în transă. Aveam dureri, am început din nou să iau pastile. Cât am fost în Athos, nu luasem. Și, curând după asta, am plecat din nou la clinică, în Hanovra.

Iar analize, iar RMN-uri… Același medic a adunat din nou rezultatele și, după ce le-a analizat îndelung mi-a spus uluit: ”ești cel mai sănătos pacient al meu”. Tata a început să plângă. „Cum așa?- a întrebat. „Uite!” și i-a arătat cum, unde cândva era bazinul sudat, acum era curat ca lacrima.

Am plecat acasă și, după 2 săptămâni, eram pe picioare din nou… Iar în 2005 am plecat din nou pe munte cu prietenii și, țin minte cum prima dată când am ajuns din nou pe munte, m-am descălțat și am mers cu tălpile goale prin noroi simțind recunoștință.

 

„Riscam mult și câștigam mult”

 

De atunci Cristian Pandel a început munca intensă și s-a concentrat pe businessul lui, Christian Tour devenind din ce în ce mai mare. A crescut din ce în ce mai puternic, pentru că nu mai avea concurență. Cei care făcuseră turism înainte nu mai dădeau atenție acestei afaceri cu marje mici, pentru că explodaseră imobiliarele.

Cristian Pandel și-a urmat drumul, a devenit lider de piață, a făcut primul contract cu Aegean Airlines obținând exclusivitate pe România. Omul de afaceri nu mai avea frică, era alpinist, în fond, învinsese moartea și se considera alesul lui Dumnezeu.

Nu o spunea cu mândrie pentru că ”de fiecare dată când voiam să fac ceva în afacere sau în viață mă gândeam de două ori, ca să fiu sigur că nu Îl supăr pe Cel care mă vindecase.”

A mers din plin. Risca mult și câștiga mult. Și a rămas lider de piață de atunci până azi. Și-a atins toate obiectivele încă din 2014: nu avea niciun credit, toate autocarele sale erau plătite, avea 2 copii, stătea în casa dorită, dar munca devenise un viciu.

S-a îmbolnăvit din nou: nevralgie de trigemen. Iar dureri, iar spitale, s-a retras doi ani și jumătate de la muncă, timp în care fratele lui, Marius, a preluat frâiele afacerii crescând-o în acea perioadă cu 50%.

Cristian Pandel îmi spune că, în cei 10 ani de la miracolul vindecării sale, uitase încet, încet ajutorul divin pe care l-a primit și că această a doua suferință a fost urmată de a doua întâlnire cu Dumnezeu, pe care însă mi-a povestit-o off the record.

A revenit, tot în mod miraculos, în scaunul de manager, vindecat și puternic ancorat în viața și businessul său.

 

AnimaWings, un proiect care a prins aripi

 

Întors din 2018 la cârma afacerii, Cristian Pandel a dublat-o din nou și, din 2019, a pus bazele unui proiect nou, mare, exact pe ideea pe care a avut-o la începutul carierei sale cu autocarele, pe care le-a cumpărat creând o adevărată flotă de călătorii. A decis că România are nevoie de o companie de aviație sănătoasă, în condițiile în care Blu Air se zbătea ca peștele pe uscat, iar Taromul avea (și are) probleme.

Cum ați procedat?

Ne-am concentrat pe acest nou proiect, dându-ne seama, în 2019, că ne lipsește totuși know how -ul și că aviația e mult mai complexă decât ceea ce știam noi să facem. Așa că am convins Aegean Airlines să intre în proiectul nostru cu 25% ca aport de capital. Am convins compania grecească, aveam echipa, mai aveam nevoie de avioane pe care compania grecească urma să le livreze în aprilie 2019 și, deci, să începem să zburăm din mai.

Am negociat cu Aegean care au fost de acord să intre cu 25% pentru început, pentru ca, în viitor, să nu excludă să ajungă la o majoritate de 51%. Am zis „da”, cu niște condiții: compania să fie românească, să fie quality, să investească în know how. În ceea ce mă privea, am fost de acord să rămân pe divizia de chartere. Am făcut deal-ul, am inclus și această opțiune și semnarea s-a produs pe 25 februarie 2020. Tot în luna aceea am luat și franciza Tui pentru România și, tot atunci, am schimbat o mare parte din flota auto Christian Tour cu autocare noi. Deci acea lună – februarie – trebuia să ne propulseze foarte foarte sus.

De ce ați făcut asta?

Pentru că ne crescuseră vânzările cu 57% față de anul anterior. Era cel mai bun an al meu, era cel mai promițător și am decis să risc.

Dar…

Dar în 13 martie a venit pandemia și am intrat în lockdown. Ne-am închis în casă și am sperat că trece repede. Dar peste o lună, cei de la Aegean m-au sunat și m-au întrebat dacă mai trimit avioanele, ce plănuiesc să fac. Cine putea răspunde la această întrebare? Aveam oamenii acasă, închisesem 25 de locații, tăiasem bugetele de marketing, de dezvoltare digitală etc. Eu deja acționasem în sensul acesta…

Cum adică?

Da, fusesem în Athos la începutul lui februarie, unde mă întâlnisem cu Părintele meu, care mi-a spus că „trebuie să strâng velele și să opresc totul.” L-am întrebat de ce și mi-a spus, atunci în februarie, că va veni o „mare furtună, o panică mare”… Așa că eu, la 1 martie, ascultând sfatul lui, am luat măsuri drastice.

Am tăiat tot ce am putut, într-o ședință, în timp ce oamenii se uitau la mine cu ochii mari. Așa am salvat compania. Altfel am fi căzut de foarte de sus, pentru că deja vânduserăm la 167 000 de clienți până atunci!

Când am intrat în lockdown, toți sunau la noi că voiau banii înapoi, ceea ce era imposibil, pentru că plătiserăm, la rândul nostru, mai departe… A fost groaznic… Țin minte că citeam atunci o carte în grădină, biografia lui Jeff Bezos și mi-a căzut sub ochi o frază în care zicea că, la 80 de ani, când vei sta cu nepoții, tot ce îi va interesa va fi povestea ta, ceea ce ai făcut, nu ceea ce vei avea tu atunci.

M-a impresionat asta și am pus mâna pe telefon. L-am sunat pe patronul de la Aegean și i-am spus că da, vom continua proiectul de aviație. Voiam să văd avionul românesc, piloții și steagul pe pistă. Și l-am văzut. În iunie 2020. Am știut atunci că va fi bine.

De ce „AnimaWings”?

Pentru că a fost și este o companie de suflet. Am vrut tare mult un nume care să fie legat de suflet. Și țin minte că am căutat „suflet” în mai multe limbi și am găsit anima în latină. Și, pentru că voiam suflet și aripi, m-am gândit la „animawings”. Când am căutat pe net, domeniul era liber! Așa s-a născut…

 

AnimaWings va avea 12 Avioane Airbus 220-300 până în 2027. Cel mai nou și mai wow avion de cursă

 

Câte avioane aveți?

Două operaționale și semnate încă șase, care vor ajunge în România începând din septembrie. Trebuie să spun că, în 2021 Aegean a preluat managementul așa cum am semnat, l-a dus în 2022 și 2023, dar, pentru că au nu au dezvoltat compania, nu au făcut ceea ce speraserăm noi să facă și ce discutaserăm, după o negociere de opt luni de zile, am cumpărat noi toate acțiunile lor, compania devenind din nou 100% românească.

Atunci de ce doar două avioane operaționale?

Pentru că nu am prevăzut că… nu vom găsi avioane! Era o problemă legată de producția de motoare. Și ne-am întrebat ce o să facem pentru ca o companie mică de pe piața românească să aibă și avioane? Și uite că Dumnezeu iar și-a pus degetul și am reușit, în lunile astea, să semnăm cu Airbus!

Vă anunț că vom aduce avioane game changers, care schimbă jocul în aviație, Airbus 220-300. Până în 2027 vom avea, cu totul, 12 aeronave.

Ce avion este acesta? Cum adică game changers?

Este de ultimă generație, are 140/149 de locuri, consumă cu 35% mai puțin, deci poluează cu 35% mai puțin, face zgomot cu 50% mai puțin, deci poate ateriza oriunde, chiar și în aeroporturile centrale din mijlocul orașelor. Are cele mai mari geamuri din industrie, deci când stai în avion, te simți extrem de relaxat, pentru că e multă lumină naturală. Are loc suficient pentru trolere, chiar dacă fiecare pasager are câte unul la bord. Spațiul dintre scaune e mult mai mare ca de obicei. Are și business class, și wireless la bord. Este foarte economic, iar datorită acestor noi atribute tehnice, prețul per loc este foarte bun și competitiv.

„Noi știm să facem vacanțe. Avem un plan foarte frumos în acest sens, vrem să unim România”

 

Care este obiectivul AnimaWings?

Să unim România! Am învățat asta de la prietenii greci și spun asta pentru că, în istoria mea, Grecia a fost foarte importantă.

Cum adică?

Aegean, cu care am rămas prieteni, chiar dacă ne-am despărțit în business, a unit Grecia, toate insulele, toate regiunile, cu capitala. Noi vrem să facem același lucru în România. Ca să ajungi la Oradea, faci 12 ore cu mașina, ca să ajungi la Suceava, să vezi Bucovina, faci 12 ore. Iar eu, ca om de turism, știu că din sudul țării, ca să ajungi la Băile Felix într-o zi, este aproape imposibil! Și atunci vom uni Oradea și Bihorul cu capitala. Ca să vezi Bucovina vei ateriza cu noi la Suceava în doar 45 de minute!

 

„AnimaWings este cel mai mare proiect de business al vieții mele”

 

Deci este un proiect de țară.

Da, este. Pentru că vom uni Bucureștiul cu Iași, Baia Mare, Oradea, Cluj, Timișoara, Suceava. Am unit regiunile, am unit România din punct de vedere turistic. Nu poate fi ceva mai măreț!

Și ce destinații internaționale va avea AnimaWings?

Marile capitale ale Europei. Parisul va fi primul oraș, pentru că așa am început această călătorie: cu Parisul. Ne dorim să facem din București un hub din care pasagerii să poată ajunge în oricare din destinațiile noastre. AnimaWings este cel mai mare proiect de business al vieții mele și principalul proiect al Grupului de companii pe care îl dețin împreună cu fratele meu.

Cum vedeți piața de turism în viitor?

Va crește foarte mult, pentru că, după pandemie, după ce oamenii au privit moartea în ochi, numărul călătoriilor a crescut vertiginos. Și, dacă înainte, românul muncea pentru casă și mașină, acum muncește pentru vacanțe. Oamenii au început să aibă câte două – trei vacanțe pe an. Iar vacanța nu mai este în vârful piramidei lui Maslow, ci a coborât la bază. Oamenii nu mai vor să stea în pat să doarmă, ci aleg să plece undeva, acolo unde pot și doresc.

 

„Pentru unii, vacanțele în care merg eu, par niște chinuri”

 

Ce țări… nu ați văzut?

Hm.. Lumea crede că eu, dacă sunt tot timpul plecat și călătoresc mult, sunt și în vacanțe. Nu, așa cum cizmarul nu are cizme, nici eu nu merg așa de des în vacanțe. Călătoresc mai ales în interes de afaceri.

Dar vacanțele mele sunt diferite… Anul trecut, de exemplu, am fost în Cuba 14 zile pe bicicletă. Am văzut toată Cuba așa. În ianuarie am făcut Tanzania, am urcat pe Kilimanjaro cu cortul… Pentru unii, vacanțele în care merg eu, par niște chinuri. Acum 2 ani am făcut 1400 de km în tot Vietnamul, de sus în jos pe hartă, pe bicicletă. Nu am mâncat vreo 5 zile, după ce am văzut o pisică și un câine cum erau gătite… Dar Vietnamul este superb!

În Costa Rica am stat în junglă… E una dintre cele mai frumoase țări din lume, pentru că toată este un parc național! Anul acesta plec, în octombrie, în Peru, cu dormit la cort și vreo 5 zile pe barcă în Amazon…

Cine este în spatele dvs? Că parcă toate vă ies exact așa cum vă doriți…

Am cel mai puternic spate: se numește Dumnezeu.

Lasă un comentariu:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *