Ziua 3. Nu sufăr că #stauacasă, pentru mine nu s-a schimbat nimic

Ziua 3. Nu sufăr că #stauacasă, pentru mine nu s-a schimbat nimic

Azi am vorbit despre viitor cu Ileana Badiu.

M-a sunat la cafea și am vorbit despre acest moment în care omenirea a pus frână. Și drumul i se întinde în față, dar ea a pus piciorul pe pedală și se uită prin parbriz. Încotro? Când? Cu ce viteză va înainta?

Știu prin ce trec mulți din cei care stau acasă. Mulți sunt cei care acum sunt într-un soi de sevraj care vine din multe „adicții” nesatisfăcute.

Drumul spre birou, ritualuri legate de el, întâlnirea cu colegii, cafeaua în grup, fumatul pe balcon, strategii pentru ziua care începe, pentru taskurile de serviciu, soluții, satisfacții, eșecuri, ora 6, plecatul acasă… Sau poate 7, sau poate 9… Traiul în grupurile sociale profesionale.

Bun, rău, era un trai. Era un stil de viață, era o formă a fiecăruia de a fi util. Util lui, firmei, familiei…

Eu stau acasă din 2018. Prima dată am stat în 2015 când am plecat din presa glossy. Am plecat de pe o zi pe alta, nu discut de ce, dar așa a fost, și a fost o decizie bună.

Deși impulsivă, a fost bună.

Prima săptămână mai aveam încă adrenalină în mine… Parcă nu simțeam nimic, mi se părea o mică vacanță și de ce nu, un răsfăț. Din a doua săptămână am început să mă îngrijorez și, deși aveam oferte, nu mă simțeam în stare să fac nimic.

Timpul trecea și am intrat într-un soi de panică, apoi depresie. Nu din cauza banilor, ci din cauza sensului, scopului meu care devenise confuz. Aveam senzația că toată lumea face ceva, numai eu, nu. Că e în mijlocul a ceva, numai eu eram dată la o parte, numai eu nu mai contam, aveam senzația că ieșisem din centrul lumii, ca și când fusesem cu adevărat în el vreodată… Totul era în mintea mea care nu procesa statul acasă. Mă plimbam pe bulevardul Magheru la 12 ziua și țin minte că am avut un vertij… Ce caut eu în oraș la 12 ziua când toată lumea e la birou, sau muncește?

În fine, mintea mea era bolnavă. Rău.

Liniștea nu a venit prea curând. Spaimele și nopțile nedormite nu mă lăsau în pace. Pe urmă am început să scriu la life.ro și am avut o perioadă mai bună, apoi la PROTV și uite, mi-am zis, asta e, destinul meu este să fiu angajată.

După ce mi s-a terminat contractul, am început blogul și mi-am zis că trebuie, nu mai pot ocoli proiectul acesta. Oricât de mult evitasem să-l fac, tot la el ajunsesem.

Drumul meu era ăsta și oricât de mult mă opusesem, n-a contat!

Și am stat din nou acasă. Sau mă rog, am muncit de acasă. Numai că acum eram învățată cu munca așa. Nu aveam nevoie să stau într-un birou.

Nu am mai avut nevoie de nimic, decât să scriu. Și asta am făcut, a fost în primul rând un scris terapeutic, un scris pentru mine și apoi pentru cititorii mei. Au fost interviuri din care eu am vrut să aflu și apoi cititorii mei, până când am înțeles că eu sunt acest om căruia Dumnezeu i-a dat și un talent și (poate) o treabă de făcut, și anume să aduc în fața lumii oameni care spun ceva ce le-ar putea schimba viețile.

Și asta am făcut.

Acum nu sufăr că stau în casă, pentru mine nu s-a schimbat nimic, dar prin pereți intră acum un fel de spaimă de afară, la început am simțit-o firavă, apoi din ce în ce mai conturată.

Dar am învățat să nu mă mai sperii de lucruri care nu stau în puterea mea, deseori am fost făcută responsabilă pentru acest gen de situații, situații care, de fapt, nu erau în puterea mea, lucru care mi-a ruinat sănătatea. Deci nu mă mai sperii așa de mult.

Pe urmă nu mă sperii, fiindcă omenirea este iubită de Dumnezeu. Sunt creștină și asta cred.

Pe urmă nu mă sperii fiindcă omenirea a mai avut fracturi de genul acesta și boli, și molime. și pandemii și cum le-o zice… Și uite, suntem încă aici. Și a mai avut și războaie, și bombe peste case și lagăre…

Nu am de gând să mă las intoxicată de mulțimea de informații și vă îndemn și pe voi cu putere să nu vă abandonați în fața internetului și a știrilor 24/7 care vă fac capul și sufletul praf.

Rugați-vă, e mult mai bine. Citiți, așteptați. Răbdarea se învață foarte greu și de curând am înțeles și eu de ce este ridicată la rang de virtute.

Să ne rugăm pentru medici, pentru oamenii care gândesc și fac bine, pentru oamenii de știință care pot schimba lucrurile prin studiile lor.

Să ne gândim la noi, la viața noastră, la ce am făcut, cu cine ne-am certat și de ce, să ne cerem iertare, să aducem energii și gânduri pozitive, să ne antrenăm buna cuviință și bunul simț și, mai ales, respectul față de semeni pe care l-am pierdut.

Poate că acest reset are un rost mai adânc decât ne-am imagina. Poate că viața noastră nu va mai arăta la fel când vom ieși din nou afară.

Noapte bună, mâine e o nouă zi. O zi care va fi mai bună decât azi.

 

Lasă un comentariu: