Azi e ultima zi de Londra. A fost o plecare frumoasă, am venit, împreună cu alți 2600 de ziariști și influenceri invitați de Huawei (da, faceți calculul!) la lansarea a ceea ce ar putea fi next level în materie de comunicare și telefonie, #maimultdecâtelefonul Huawei Mate 20 Pro.

O sa vă povestesc ce poate face acest instrument, dar până atunci, aș vrea să vă spun despre românii întâlniți la Londra. În mod neașteptat, desigur.

În prima seară, La Anthologist, un bar simpatic aproape de Tower Hotel, unde am fost cazați, ne-am așezat la masă puși pe treabă.

O chelneriță simpatică, cu privirea vie și zâmbitoare ne-a ascultat comandând în engleză și ne-a răspuns într-o română frumoasă. Era da, româncă. Făcuse Facultatea de Psihologie și venise pentru Master. Rămăsese la Londra. Își plătea studiile fiind chelneriță.

M-am uitat cu admirație la ea, dar și cu tristețe.

Eu nu știu cum sunt alții, dar mie mi-e dor de acești români frumoși.

Nu-i cunosc personal, dar simt că ei, toți cei care au plecat, lipsesc  într-u anumit fel din țară. Așa cum dintr-un apartament locuit de o mare familie, încep să plece unul câte unul frați, surori, unchi și nepoți, rămânând doar  părinții și doi verișori… Parcă și praful se așează altfel, mai greu, mai compact pe mobile, geamurile încep să se strice, pereții crapă, casa nu mai e animată de energiile celor dinăuntru…

Aș simt eu România fără milioanele astea de oameni frumoși, de români vii în cap și cu priviri deschise care au plecat în lume.

Suntem, după Siria, țara din care au plecat cei mai mulți oameni. Fără să fie refugiați.

Ba, într-un fel sunt… Fug nu de război, ci de nepăsare, nu de arme (deși…), ci de dispreț. Fug de-o sărăcie indusă și fug de tâlhari. Tâlharii care le-au jefuit șansele…

La hotel, pe când stăteam la recepție cerând nu știu ce, s-a îndreptat spre mine un domn cu o carte de vizită în mână care mi-a spus tot în românește, că, dacă am nevoie de ceva, să-i spun. Eu sau oricare din colegii mei din grupul de ziariști. M-a privit la fel, cu un fel de familiaritate pe care o au cei pe care îi leagă ceva.

Seara, la bar am cerut un pahar de bere și mi s-a răspuns în română: de care?

Era un tânăr venit de un an și jumătate în Londra.

Mă aștept ca de acum să primesc la cererile mele de turist sau consumator din ce în ce mai multe răspunsuri în română.

Plecările astea care depopulează România, o lipsesc de energia ei creatoare și de suflet. Sufletul unei țări e compus din toate sufletele care trăiesc și respiră în ea.

Mie mi-e dor de românii care au plecat, mi-e dor de o țară aglomerată, de o țară care, dacă i-ar fi conținut cu respect pe cetățenii ei, azi am fi avut alte subiecte de discuție, alte căi în față și alte șanse la nemurire….