Porcul cu picior de lemn

Porcul cu picior de lemn Foto Gabriela Massaci. Figurină de la Piscu, de la casa artistului Virgil Scripcariu. Absolut întâmplător, nu avea un picior:)

Am fost de curând la un eveniment în care s-a povestit despre viața pictorului Vladimir Șetran. De prisos să spun că a fost un pictor puternic a cărui viață a avut un traseu care va face subiectul unei cărți, că picturile sale sunt pline de umor, senzualitate, viziuni abstracte și colorate ale eternității.

Dar nu despre asta voiam să scriu, pentru că are cine…

La evenimentul de re-amintire a pictorului Vladimir Șetran, cel care a plecat dintre noi la începutul acestui an, Gabriela Massaci, prietena și cea care i-a curatoriat expozițiile de la AnnArt, a încheiat povestirea despre Șetran cu un banc pe care acesta l-a spus cândva și care mă amuză de atunci încoace.

Și mă și gândesc la el de fiecare dată când mi se pare că situația o cere. Am ajuns chiar să dibui în jurul meu porci cu picioare de lemn.

Iată bancul:

Un călător rătăcit, înfometat și înfrigurat, bate noaptea târziu la ușa unei case care i se ivește în cale. Îi deschide un bărbat care îl întreabă cu ce treabă pe-acolo. Acesta îi răspunde că este un călător înghețat de frig, că e și înfometat, și însetat, că nu mai știe drumul și că ar avea nevoie de ajutor.

Bineînțeles, îi spune omul, intră în casă!

Călătorul intră, este primit de întreaga familie prezentă în casă, este pus la masă, i se dă să bea, i se aduc haine uscate, este întrebat de una, de alta.

În acest timp, omul așezat la masa plină de bunătăți, de fripturi și cârnați, vede prin casă, mergând liber, șchiopătând, un porc cu un picior de lemn.

Ah, uite un porc cu un picior de lemn, zice, ce caută aici?

Aaaa, îi răspunde stăpânul casei, acesta este un porc extraordinar, domnule. Este salvatorul nostru! Când a fost luna trecută o furtună care avea să ne dărâme acoperișul, el a fost cel care, cu râtul lui puternic, a împins ușa de la dormitor, a tras pătura de pe noi și ne-a trezit. Așa am scăpat de la moarte, acoperișul nu ne-a prins sub el.

Așaaa– zice omul mirat foarte.

Stai, că nu am terminat. Când ne-a luat foc grajdul acu un an, el a venit, a tras de haina mea cu dinții, a grohăit și m-a împins afară, efectiv, și așa am putut vedea focul pe care l-am stins. Altă dată, când copilul era gata gata să cadă în fântână, el, cu corpul lui, cu râtul lui, cu picioarele lui s-a pus între copil și marginea fântânii și copilul nu a mai căzut. L-a salvat și pe el! Este extraordinar, este norocul nostru!

Și… se încruntă omul a mirare- de ce are un picior de lemn?

Aaaa, păi ce, domnule- zâmbește bărbatul cu gura până la urechi– ăsta e porc să-l mânânci dintr-o dată?

Nu am râs. Adică am râs, dar apoi m-am gândit la soarta unora care ajută, care fac bine, care sunt de nădejde, dar care, cu toate astea, nu scapă de condiția lor și mai sunt și chinuiți de cei pe care îi ajută, fiind „mâncați”, folosiți, încetul cu încetul, „consumați” cu plăcere și torturați cu nepăsare. Nelăsați să trăiască, dar nici să moară, că, deh, poate mai sunt de ajutor…

Mișto bancul.

Lasă un comentariu:

Leave a Reply

Your email address will not be published.