Nu e treaba Lui Dumnezeu

Nu e treaba Lui Dumnezeu Foto Pixabay

Treceam ieri pe Șoseaua Nordului în care se varsă zeci de străduțe late cât o mașină și jumătate. Este un cartier așa numit luxos, pentru că, desigur, apartamentelele ajung la sume colosale. Este lângă parcul Herăstrău, pentru cine nu știe. Blocuri strânse unele în altele, căile de acces- niște întâmplări, niște caricaturi.

Ferească Dumnezeu de incendii, sau cutremure.

Ah! Iar am zis „ferească Dumnezeu. De câte ori pe zi nu zicem „ferească Dumnezeu?

Dar nu e treaba Lui Dumnezeu să facă niște căi de acces- m-am gândit. Și nici să răspundă la 112, și nici să construiască blocuri într-un mod responsabil. Nu e treaba Lui Dumnezeu să curețe canalizarea care, în tot orașul, miroase pestilențial.

Nu e treaba Lui Dumnezeu să recicleze, nu e treaba Lui Dumnezeu să curețe gropile de gunoi, să facă spitale, sau manuale pentru copii. Nu e treaba Lui Dumnezeu să ne facă responsabili, prezenți, activi.

Nu e treaba Lui Dumnezeu codul penal care se poate schimba, nu-i așa, imediat ce un poltician are interes, dar care nu poate fi schimbat pentru toți cei care omoară, violează sau fură. (Ah, scuze, asta cu furatul mi-a scăpat, nu-i așa?).

Nu e treaba Lui Dumnezeu să fim profesioniști.

Dumnezeu și-a făcut treaba impecabil când ne-a creat.

Ferească tot El însă, de prostie.

Prostia în România s-a instalat la putere. Inițial am râs cu toții, inițial ne-am pus pe bancuri, dar la un moment dat râsul nostru a murit și am început să plângem. Nu mai râdem azi când asistăm la nepăsarea unui sistem care stă să cadă și Dumnezeu știe ce îl mai ține… Ah, iar „Dumnezeu”?

De fapt, în România, incompetența a ajuns la cote de avarie. La fel ca și corupția, și incompetența ucide.

Caut o caua lucrurilor și mi se pare că ea se pierde în timp, se pierde în voturi, se pierde în atitudine, se pierde în istorie.

De fapt, totul a început cu faptul că după 89 nu ne-am asumat. Nu ne-am dat arama pe față. Nu i-am scos pe cei care au fost, ca să nu mai fie. Și ei au fost în continuare. Cu aceeași mentalitate de „la față păpușă, la fund mătușă”.

Cu mentalitatea de mașini de lux și gunoi în curte, cu mentalitatea de manea (dușmanii mei nu au valoare, aoleo zilele mele) cu mentalitatea de clan, de mafie. Cu burțile rotunjoare și cefele la fel, cu disprețul față de cultură și viitor.

Cu dragă, dar cine mai ține minte că s-a întâmplat asta?”.

Cu faptul că nu amendăm, dar nu ca poliția, derapajele.

Că nu avem reguli și că, la fel de importante ca legile, sunt cei care le aplică.

S-a întâmplat ceva cu noi. Ne-am îndepărtat de ce ne făcea oameni, de ceea ce ne definea ca oameni: reacțiile, credința, demnitatea, coloana dreaptă.

Reacția față de urât și rău, credința în bine și în Dumnezeu, respectul față de noi înșine și față de cei de lângă noi, coloana vertebrală dreaptă în fața abuzului de orice fel.

Statul român despre care vorbim atât de mult acum, nu e ceva abstract. Statul român suntem noi. Și dacă el este pe cale să se dezintegreze, înseamnă că noi suntem pe aceeași cale. Noi, ca nație.

Pe Șoseaua Nordului câteva dintre blocurile de lux au intrările în parcări scorojite, sub balcoane s-a infiltrat apa, tencuaiala galbenă sau maronie este ieftină, se vede. Pentru că s-a putut fura de acolo, probabil… Pentru că nu dăm totul, nu-i așa? Pentru că lăsăm detalii care, în timp, se transformă în dezastre.

Aceste multe detalii s-au adunat și au dezmembrat un resort important al societății. Și, Doamne ferește, să ne lovească ceva care…

Iar Dumnezeu…

Nu, nu este treaba Lui Dumnezeu.

Noi. Noi am stricat totul, noi am fost compliciți, noi purtăm vina pentru Alexandra. Noi.

A fost numai treaba noastră. Și nu ne-am făcut-o.

Lasă un comentariu: