A fost o perioadă în viața mea când am testat singurătatea deplină. Adică singurătatea cu S mare. E drept, nu pentru mult timp și, e la fel de drept, că din motive obiective. Veneam acasă după primul an de facultate și nu prea mai aveam prieteni prin orașul natal, iar la facultatea din București încă nu-mi făcusem unii cu care să-mi petrec timpul și apoi, toți erau plecați, și mobilele nu existau, nu exista nimic în afară de telefonul fix.

Așa că în vacanță am venit acasă, la Pitești, pregătindu-mă pentru o sesiune cumplită de examene la Chimie, fiind atunci studentă la Compuși Macromoleculari (mda, știu)…

Aveam de învățat pentru Chimie Anorganică vreo 3500 de reacții (deci cum naiba să nu te simți singur și părăsit?) și pentru multe alte examene, multe alte formule infinit de lungi, de complicate, de abstracte și întortocheate.

Mi-am impus deci o lună întreagă de stat singură și de învățat atroce. Și asta am și făcut. M-am izolat într-un fel de regim monahalo- chimic și m-am pus cu burta pe carte.

Bine, dacă nu m-am dereglat atunci, nu m-am mai dereglat niciodată…

Elementele chimice zburau prin fața mea, formulele mi se îngrămădeau alandala în creier, benzenul se supăra când năvăleau alte molecule peste el și-i deranjau formula declanșându-i substituția electrofilă- cu asta v-am făcut praf, așa-i?- și 12 ore pe zi numai nenorocirile astea treceau prin mintea mea.

Uneori mă suprindeam cu ochii pe pereți, urmărind modelele de pe faianța din bucătărie cu degetul, în timp ce un ibric cu cafea dădea în foc (buhuhu!). Diminețile mai cu seamă erau cele mai frumoase. Mă uitam prin micul apartament în care stăteam, analizând diverși milimetri deplasați ai covoarelor sau cărților din bibliotecă- mă închisesem, repet, într-o izolare despre care credeam că mă va ajuta să învăț. M-a ajutat, da, dar mi-a și schimbat universul mărindu-l cu lupa singurătății și a țicnelii temporare (presupun).

În zilele acelea, la un moment dat, am observat o muscă. Era singura ființă vie, în afară de mine, în casă. Bâzâia molcom în jurul meu enervându-mă la foc mic. Am lăsat-o o vreme. După un timp, am simțit-o din nou dându-mi târcoale. Nu știu dacă era aceeași muscă, nu am ajuns la asemenea detalii patologice, dar am decis că, dacă tot mă bâzâie ceva prin casă, atunci ar fi bine să respect fărâma aia de viață milimetrică, neagră și enervantă și să-i devin… prietenă. Prietenia însemna pur și simplu că n-o omoram punându-i chiar un nume! Am decis să-i spun Michelle. N-a avut nimic împotrivă.

Și să mă vedeți, cum, scrântită ușor după 1500 de reacții învățate, i le spuneam lui Michelle, care nu avea nici cum să mă contrazică, nici cum să mă aprobe, bâzâind până când, la un moment dat, a amuțit de tot.

Între timp, a apărut dintr-un dulap și o molie. În jocul meu cu dimensiune suprarealistă, am numit-o Rachel. Mi-a fost în rază vreo 5 minute, apoi n-am mai văzut-o niciodată.

Ei nu i-am spus nimic, nu i-am împărtășit vreo formulă matematematică aplicată la un fenomen chimic, că oricum mi se părea că nu înțelege nimic în scurtul timp în care ne-am intersectat. Era ușor pufoasă, albicioasă și firavă, dar o insectă cu gusturi bune, altminteri. Îi plăcea cashmirul și un pulover mov…

Timpul petrecut în apartament m-a apropiat și de o a treia entitate prietenoasă, familia Paxa, o familie de rândunici care își făcuseră un cuib în balconașul închis al bucătăriei ce dădea spre o curte interioară. Ea și el, la un moment dat, au început să se agite și să aducă tot felul de insecte (exclus Michelle și Rachel) puilor care ieșiseră din ouă. Nu aveam voie să mă apropii de cuib, fiindcă mirosul de om le-ar fi făcut să nu-și mai hrănească puii. Sigur, n-am testat dacă informația era adevărată, i-am studiat doar între două cursuri și un grafic.

Luna a trecut, mi-am luat examenele cu note mari, izolarea a funcționat, într-un fel. Sigur, în anul trei de Chimie, ca să mă liniștesc, am dat, studiind în paralel, la Litere. Mi-era dor de limba română și m-am gândit, că dacă tot observ muștele și moliile din jurul meu, ar fi bine să învăț a povesti trăsnăi de genul acesta și altora spre râsul și veselia domniilor lor….