Mi-ar plăcea să trăiesc 100 de ani ca „Violeta” lui Isabel Allende

Mi-ar plăcea să trăiesc 100 de ani ca „Violeta” lui Isabel Allende

Mi-ar plăcea să trăiesc 100 de ani. Un secol de istorie la care să fiu martoră nu e de ici de colo… bine contează și secolul, e drept:)

Violeta, personajul principal al celui mai recent roman al lui Isabel Allende, a acoperit prin suta ei de ani, două pandemii, un crash financiar, un război mondial, unul civil în țara ei din America de Sud, revolte și proteste, amenințarea comunistă, dictatura, lupta pentru drepturile femeilor…

Nu e puțin lucru să fii martora atâtor evenimente, să fii blestemată, cum spun chinezii cu o „viață interesantă” (binecuvântarea ar fi să ai o „viață banală”). De fapt să treci prin ele, să te afecteze și să te schimbe, să-ți influențeze viața așa cum nu ți-ai fi imaginat și să rămâi totuși senină, echilibrată și capabilă să-ți aștepti finalul împăcată cu toate.

În mărturisirile pe care le trimite nepotului ei, Camillo, Violeta povestește întregul secol prin care a trecut, fiind născută în 1920 și murind în 2020. S-a născut deci într-o pandemie (gripa spaniolă) și a „plecat” în alta (Coronavirus).

Toate frământările, toate iubirile, toate întâmplările pe care le afli te țin cu cartea în mână până la final, fără să te poți opri din citit.

Isabel Allende, după cum știm, este o mare povestitoare, ceea ce se simte și în „Violeta”. Povestea curge, se desparte în altele mai mici, se adună din nou într-una grea și apăsătoare, apoi se eliberează ca un râu în cascade purificatoare.

Violeta este o femeie care învață să fie independentă, care ajunge să înțeleagă ce fel de viață au femeile secolului ei, alegând ca la bătrânețe să se implice în lupta împotriva violențelor domestice (a căror victimă le-a fost și ea).

Are doi copii dintr-o dragoste pasională care cad la rândul lor victime secolului în care anii 60 au însemnat droguri și libertatea sexuală, sau în care utopia unei societăți drepte în care toți oamenii sunt egali seducea mințile tinere și înfierbântate.

Am regăsit în carte magia Americii Latine, natura ei sălbătică în relație simbiotică și misterioasă cu oamenii, am recunoscut, deși nu am fost niciodată pe acel continent, un fel de parfum familiar al munților cu aerul tare din Chile, țara în care s-a născut scriitoarea.

Isabel Allende și-a pierdut mama cu puțin înainte de pandemia de Coronavirus. Dacă ar mai fi trăit puțin, ar fi împlinit o sută de ani, exact ca Violeta. Viața mamei sale a depins întotdeauna de cineva, de tată, apoi de soț, așa cum se întâmpla în secolul trecut când femeile nu aveau drept de muncă, de vot, nu puteau divorța sau face avort în cazul în care ar fi ales asta.

Inspirată fiind de mama sa, Isabel Allende publică acest roman care s-a lansat de curând în engleză și spaniolă. Tradus de Cornelia Rădulescu, cartea a apărut și în librăriile din România, în colecția „Raftul Denisei”, Humanitas Fiction.

Lasă un comentariu:

Leave a Reply

Your email address will not be published.