Nu e ușor să faci interviu cu mama ta. Dar m-a tentat ideea atunci când am fost întrebată ce aș face de ziua mea…

I-am spus mamei că doresc asta și ea a fost, ca de obicei, receptivă.

Ce ai simțit când ți-ai dat seama ca ești însărcinată? Aveai doar 18 ani…

Oh, Doamne! Am crescut singură la părinți. Când aveam 12 ani, fratele meu, în vârstă de 13 ani, m-a părăsit, s-a stins… Durerea a fost sfâșietoare. De atunci am hotărât, în sinea mea, să am cel puțin 3 copii. Am doar doi și îi iubesc. Mi-am întemeiat familie în primul an de studenție. Eram o puștoaică, doar și vedeam viața în roz… Când m-am convins că sunt însărcinată, am simțit că-s o ființă binecuvântată, specială. Nu mă gândeam la greutățile ce urmau să apară. Știam însă că voi fi în stare să birui orice obstacol. Îmi dădea putere mica făptură pe care Dumnzeu mi-a dăruit-o și a cărei inimioară bătea plăpând alături și în același ritm cu inima mea. Când am aflat că voi aduce un bebeluș pe lume- pe tine, scumpa mea- am simțit că o legătură indestructibilă se înfiripă între mine și fărâma de om care începuse a trăit în trupul meu.

Tu ești primul copil, prima mea iubire. Te-am așteptat  9 luni cu dragoste. cu afecțiune fără margini, cu emoție… Și ai venit triumfătoare, țipând asurzitor, de parcă ai fi vrut să spui lumii întregi: ”Am sosit, sunt o adevărată lupătoare”. Și ești!

Cum era în acea vreme cu sarcina, cu copilul, cu educația… Aveai timp de toate? Cum te descurcai?

În vremurile de odinioară, ca viitoare mamă, nu m-am considerat ocrotită de cei în drept. De pildă, când a sosit sorocul, am născut greu, în prezența unor asistente pricepute- e adevărat- dar nu am văzut niciun doctor prin preajmă… Eram prea tânără, nu aveam relații… dar am fost fericită când am văzut ce frumusețe de copilaș am fost în stare să aduc pe lume. Cum mă descurcam cu el, copilul? Cu educația sa? Am avut nișe părinți deosebiți: o mamă aparte, devotată, blândă, nespus de afectuoasă. Iubirea ei nu a cunoscut limite. Am avut un tată minunat. Amândoi te-au venerat. Te-am crescut împreună cu ei și se vede că nu am dat greș. Același lucru s-a întâmplat și cu fratele tău. Le sunt profund îndatorată și nu-i voi uita niciodată.

Copilul? Educația? Ai văzut ce ce trebuia: aveai câteva luni; învățam mereu lângă pătuțul tău. Întindeai mânuțele să-mi iei caietele și căr’ile. Îți ofeream altceva în schimbul lor, dar tu nu voiai decât cursurile lui mami. De mică ai dat semne că vei deveni ceea ce ești: un om care scrie frumos, judecă frumos, care trăiește frumos și adevărat. Am făcut tot ce mi-a stat în putință ca tu și fratele tău drag să creșteți sănătoși, instruiți, educați. Citeați mult cu și din plăcere, învățați foarte bine. Iată, îmi aduc aminte că odinioară orașul era în beznă, casa era beznă, dar noi trei stăteam seara în dormitor și ascultam cu mare încântare piese de teatru minunate la un radio cu baterii. Totul se transforma în jur. Nemulțumirile, frustrările piereau pe moment. Timpul petrecut astfel era plin de farmec, de mister, de iubire. Uitam că cineva ne lăsa fără lumină. Noi o regăseam în vocile actorilor preferați- adevărați monștri sacri- care, în frigul din apartament ne încălzeau sufletele. Mi-aduc aminte de discuțiile noastre interesante despre scrierile lui Gib Mihăescu, ale lui Rebreanu, Marin Preda, Blaga… De multe momente de acest gen îmi amintesc. Ce crezi? M-am descurcat?

Cum arătau maternitățile, cum erau doctorii, asistentele, te-au învățat ceva despe creșterea bebelușului? Cum se proceda atunci?

Maternitățile? Oameni curați, în halate albe, lucrau în maternități vechi, dar destul de bine întreținute și în cele noi dotate, la început, corespunzător. Apropiindu-ne de 1989, lucrurile s-au schimbat, au devenit așa cum știm cu toții… Le respect munca, dăruirea celor care salvează viețile. Ei sunt aleși de Dumnezeu să ne fie alături la nevoie. Am trăit, însă, după cum ți-am spus, dezamăgirea că, de fiecare dată, n-am născut sub supravegherea unui medic.… În ceea ce privește creșterea pruncului, am avut cel mai bun sfetnic, pe mama mea cea dragă. Îi mulțumesc Celui de Sus că mi-a dăruit copii sănătoși, că nu am fost nevoită să merg prea des la pediatru. Când am fost silită de împrejurări, am găsit doctori buni, grijulii, dedicați, demn de respect.

Mama, cum era sa crești un copil fara pamperși, fără soluții pentru colici, fără videofon, fără toate câte sunt azi și nu erau atunci?

Era greu să îngrijești un bebeluș fără toate acestea. Dar m-am descurcat așa cum orice mamă implicată a făcut-o. Nu m-am plâns niciodată. Gândește-te numai la faptul că femeile noastre nășteau odinioară pe câmp, în condiții neprielnice, că ele își creșteau pruncii în copaie, pe ogor sau în bătătură! Eu m-am simțit un om binecuvântat că v-am dat viață într-un mediu potrivit, în spital, că v-am oferit o casă caldă primitoare, cu oameni minunați.

Conta ce zicea lumea, țineai cont de sfaturi?

Sigur că țineam cont de sfaturile părinților mei, ale celor din jur, vârstnici sau mai tineri chiar! Nu-mi plăcea bârfa, nu-mi plăceau și nu-mi plac prejudecățile. Am avut destule de înfruntat. Mi s-a zis la un moment dat: „Te-ai căsătorit de la vârsta asta? Nu vei mai avea rezultate bune la examenele din anul al doilea.” M-am ambiționat și am avut numai note maxime în perioada studenției. Am învins ironiile, bârfele, falsele predicții. Când vrea, omul izbândește totul, nu?

Ce părere ai despre creșterea copiilor azi? Ce e bine si ce e rău, din punctul tău de vedere?

Și azi se cresc greu copiii, deși accesoriile existente (pampers și celelalte) le ușurează destul de mult munca mamelor. Ele însă, spre deosebire de vremurile trecute, beneficiază de un concediu de lungă durată ocupându-se pe îndelete de micuț. Acest lucru e minunat. Rău este că, apoi, apare o fisură cu urme în suflete. În al mamei care pleacă la muncă de dimineață până seara, în al copilului care tânjește după ea!

E frumos îndemnul: „Pentru sănătatea psihică și emoțională a copilului dvs petreceți cât mai mult timp alături de el!”. Mama și tatăl sunt însă ocupați peste măsură și întâlnesc de foarte multe ori, abia spre seară, copiii. Și ei acordă acestora atenția cuvenită, afecțiunea, dar timpul le este potrivnic. Ferice de micuții care au bunici…

Și mai rău este că unii dintre copii aproape că nu-și cunosc părinții plecați peste hotare! Că alții nu au cui spune mamă și tată, lăsați în voia sorții, fără dragoste, fără o vorbă caldă, fără mângâire… De aici și lipsa de educație, abandonul școlar, ignoranța, intoleranța…

Mă bucur că există părinți care-și cresc copiii cu dragoste, fără răsfăț. E bine! Ieri copilul creștea cu cheia de gât. Azi, el crește cu celularul de gât. E greșit! E greșit să i se ofere prea devreme telefonul, tableta, căci devine dependent, depășește măsura. I se răpește timp prețios din copilărie. Așa apare lipsa de concentrare, irascibilitatea, violența…

Cum e școala azi, oare să te întreb?

Întreabă-mă! De ce nu? Simt tristețe și dezamăgire în cuvintele tale și ai dreptate. Școala? Școala a fost viața mea. Pasiunea pentru meseria de dascăl a pus stăpânire pe sufletul meu încă din copilărie. Am avut și modele demne de urmat. Am devenit ceea ce am visat să fiu și am pregătit timp de 41 de ani generații și generații. Aș lua-o de la capăt, dacă ar fi cu putință. Sunt încântată când îi întâlnesc pe foștii mei elevi și văd în ochii lor bucurie, plăcere și parcă un pic de recunoștință. Un pic de admirație. Nu m-au uitat. E ceva!

Copiii de azi, îndrumați, conștienți, se implică serios în activitatea școlară. Avem olimpici internaționali, avem genii. Spuma intelectuală românească se află în țările renumite ale lumii. Păcat că nu am putut să o ținem aici. S-au învestit bani, energie, pricepere în pregătirea medicilor, inginerilor, IT-iștilor, iar ei ne părăsesc pentru că nu suntem în stare să-i avem acasă. Dar ce facem cu abandonul școlar? Ce facem cu procentajul îngrijorător de mare de analfabeți? Ce facem cu reforma școlară? Dar cu materia prea stufoasă, cu manualele complicate, având greșeli de limbă, informații eronate, ce se întâmplă? Au fost ani școlari când elevii nu au avut manuale. De ce? Iată câte întrebări ne frământă. Și așteptăm în continuare lămuriri… Se tinde spre un învățământ eficient, modern? Hm! Lucrurile nu se desfășoară așa cum s-ar cuveni.

Ce facem cu educația în școala de azi și în afara ei? Mă îngrijorează faptul că mulți copii sunt agresivi, mulți agresați, că există elevi violenți care nu-și respectă, chiar își lovesc dascălii. E dramatic! S-a finalizat proiectul România educată. Ar fi bine să devină fapt împlinit.

Ce era bine și ce era rău la școala de acum 30, 40 de ani?

În școala de acum 30-40 de ani nu se întâmplau abateri disciplinare grave ca acum. Copiii erau mai interesați, se pregăteau mai temeinic, deveneau responsabili. Știau că fiecare etapă- primară, gimnazială, liceală- e un pas câștigat spre confruntarea dificilă cu examenul de admitere la facultate sau la școli tehnice postliceale. Erau locuri puține și concurență foarte mare. Absolvenții școlilor profesionale sau ai liceelor cu profil tehnic au devenit în timp meseriași calificați foarte buni. Mulți dintre ei- poate- se află acum peste hotare și de priceperea lor se bucură alții, nu noi. Am rămas astfel descoperiți, n-avem forță de muncă necesară.În școala de acum 30-40 de ani erau clase cu efective mari: 43, chiar 46 de elevi într-un colectiv. Se lucra greu. Era un mare stres și pentru dascăli, dar și pentru copii. Cu toate acestea, fiecare elev, după puterile sale intelectuale, era solicitat. Niciunul nu era exclus din actul de predare-învățare desfășurat în clasă. Eu așa procedam. La fel și colegii mei.

Era rău că se punea accent pe memorare doar, pe comentarii gata făcute și învățate pe de rost. Era bine însă când elevii, pe baza discuțiilor, a indicațiilor de la clasă, ajungeau să realizeze ei înșiși acest tip de lucrări.

Era rău că se învăța pe schimburi, 4 chiar, de dimineața până seara (ora dura 35 de minute și pauza 5) în unele școli supraaglomerate. Cauza? Lipsa de spațiu.

Era rău că se muncea la câmp din septembrie până în noiembrie și se pierdea timp prețios pentru pregătirea elevilor deja epuizați. Se recupera greu materia ce trebuia predată din mers pentru a se ajunge la zi.

Era însă bine că se citea. Cartea era de căpătâi. Bibliotecile școlare erau frecventate de elevi. Se vedea acest lucru din vocabularul lor bogat, din exprimarea lor, din gândirea și sensibilitatea lor. Acum celularul, tableta, jocurile pe calculator sunt de căpătâi. Păcat! Sper și doresc din toată inima o întoarcere la carte, la bibliotecă deci la trăiri frumoase, la o autentică hrană spirituală.