Când îți rupi o mână, dar îți regăsești ființa

Când îți rupi o mână, dar îți regăsești ființa Cu Alina Iatan, kinetoterapeutul perfect

„Recuperarea” unei părți a corpului tău este, poate, cel mai intim proces fizic și psihic de punere din nou în legătură cu tine însuți.

Trec și eu prin acest exercițiu de recuperare la clinica unde muncesc pentru însănătoșirea mâinii drepte fracturată dezastruos în urma unui accident casnic stupid. Și procesul acesta este foarte dureros. Dar și foarte amibițios.

Îmi privesc mâna, cea care a înțepenit, cea care parcă m-a părăsit plină de durere și fibroze și simplul fapt că o ajut să-și recupereze mobilitatea și mușchii mă face să mă uit la mine însămi mai atent, mai mult, mai detașat și să-mi dau seama cum trupul acesta se duce, e menit trecerii și, deși o știm cu toții la nivel teoretic, nu ne gândim niciodată la asta, ni se pare că nouă nu ni se poate întâmpla…

În sala de recuperare sunt mulți oameni– din păcate pentru aceste vremuri, când aglomerația nu este indicată, dar desigur toți au mască și sunt foarte responsabili.  Muncesc, suferă și își vor corpul înapoi. Asta este ceea ce se simte și se vede la toți.

Dorința de a fi din nou bine, ambiția de a nu se lăsa pradă neputinței.

Și văd acolo oameni care suferă în multe feluri.

Doamna care a stat ieri lângă mine are un cancer de sânge, dar îmi spune în timp ce folosește o minge pentru picioare, că e optimistă și că luni va intra la o nouă procedură de chimioterapie, ceea ce îi dă mari emoții, dar și mari speranțe. Este machiată ușor și îmi spune că soțul ei îi aduce în fiecare dimineață demachiantul pentru curățarea feței și creionul subțire cu care își conturează pleoapele. Se simte femeie, se simte bine, își dă voie să se agațe de ea însăși, cea de dinaintea bolii…

Domnul de la două saltele mai sus a avut Covid. Este un munte de bărbat care pare ofilit, supt de energie și care se recuperează după boală făcând exerciții pentru refacerea capacității respiratorii și a mobilității musculare. Îmi spune că i-a fost greu, boala a fost dură cu el, a fost aproape de moarte, a văzut-o în ochi, dar nu se lasă. De altfel asta și șoptește la fiecare exercițiu, încetișor: „nu mă las, nu mă las.”

Ieri am văzut o fetiță cu Sindrom Down adusă de o tânără femeie care a pus-o pe un fel de bandă care vibrează. Copila doarme cel mai bine după acest exercițiu…

O altă fată tânără și frumoasă lucrează pentru durerile de spate, o doamnă în vârstă se încăpățânează admirabil să reînvețe să meargă după o fractură, un domn cu mâna și piciorul din partea dreaptă a corpului paralizate face cu stoicism exerciții de recuperare.

Trupuri rănite, defectate de boală sau accident, trupuri care suferă, dar trupuri care se vor înapoi. Și asta te face să te gândești la tine, la viață, la reevaluarea propriei suferințe, la disperarea cu care vrem să trăim când ne dăm seama că viața este cel mai mare dar.

Și asta ne-a învățat acest an, această boală, această pandemie: că am primit un mare dar, chiar dacă trecător, un dar plin de iubire: viața noastră și a altora care sunt ai noștri.

Ne vrem trupurile înapoi, așa cum ne vrem sufletul și spiritul înapoi.

Și pare că suferința nu ne face decât bine, fiindcă uite, ne aduce aminte de cine suntem: doar niște oameni care vor să trăiască, învățând să-i ajute și pe alții să o facă.

Probabil că tocmai de aceea am și făcut în fotografia de mai sus cel mai banal gest-semn-clișeu din lume, cel al victoriei.

Lasă un comentariu: