Când dispare un prieten, dispare și partea lui din tine

Când dispare un prieten, dispare și partea lui din tine Foto Pixabay

Azi am aflat despre dispariția unei prietene. Nu, nu a fugit, ci doar a plecat la Dumnezeu. Sau El a luat-o ca s-o scape de suferința care o măcina de mult timp… Cancerul, da.

Am primit vestea ca și cum acest lucru nu se putea întâmpla, era exclus. Carmen era așa de tonică, râdea mereu de cancerul ei, de boala ei, pe care avea să o învingă, desigur, la un moment dat. Pronunța cuvintele clar, nu avea oroare de adevăr, trata suferința cu mare demnitate. Și eu știu că aceia care fac asta se sfințesc în timpul vieții prin suferința lor.

Carmen avea idei și verb, o cunosc de 17 ani, am lucrat împreună la Viva mulți ani. Ea a semnat apoi la Joy, apoi la Unica… Un profesionist, un om rar, o femeie cu mult umor și bun simț.

A iubit și a fost iubită. I s-a dedicat chiar o carte, #întimpcetudormeai, de către soțul ei, Horia Ghibuțiu, scriitor și jurnalist de anvergură, un om sensibil, și elegant, și bun.

Între Horia și Carmen a existat o iubire cum numai în cărțile lui Marquez am mai putea găsi. Acum, în acest secol turbat, în această lume nebună, iubirea lor era, pentru mine și pentru mulți, un semn că nu e totul pierdut.

Când pleacă un prieten, un coleg, un om cu care ai avut o istorie comună, cu care ai împărțit la un moment dat bunele și relele, cu care ai stat într-o vreme mai mult decât cu familia ta, cu care ai râs, cu care ai adunat ore de povești, când pleacă, deci, ia cu el toate astea.

Și așa realizezi că cel mai important din lumea asta mare este cum te porți cu ceilalți. Fiindcă, atunci când ei pleacă, iau cu ei acel ceva pe care tu l-ai oferit. Dacă le-ai dat vorbe bune și atenție, asta vor lua cu ei, dacă le vei fi dat cuvinte mincinoase și răutate, din păcate și asta vor lua.

Dar cred că nu vor lua în adevăratul sens al cuvântului, ci, de fapt, ți le vor înapoia tot ție spre amintire.

Plecarea unui prieten e și plecarea unei părți din tine, exact acea parte în care el, prietenul tău, a „locuit”.

Eu cred în viața de apoi. Cred în veșnicia spre care ne îndreptăm după moarte, dar până și Isus a lăcrimat la moartea lui Lazăr, bunul Lui prieten, deci ne este îngăduit să plângem.

Moartea nu face parte din noi, nu ne-a fost dată în Creație. Noi am ales-o, dar asta este o altă poveste.

De aceea ea ne întristează, ne lasă cu sufletul gol și cu memoria plină.

Iubiți-vă prietenii, vorbiți mai des cu ei, ieșiți mai des cu ei, întrebați-i mereu de sănătate. Fiindcă atunci când vor pleca, vă vor da prietenia înapoi. Și vă veți umple de voi înșivă, ca de un dar pe care îl meritați. Pe care îl merităm.

Drum bun, Carmen, ești pe Mâna Lui Dumnezeu, bucură-te.

Lasă un comentariu: