Cum se crește un adolescent

Cum se crește un adolescent

Cu greu, aș zice și cam gata articolul. Ba nu.

Cu multă răbdare, ar fi și mai bine spus. Adică multă. De fapt, muuuuuuultă!

Nu sunt un om răbdător, deci pentru mine, ca mamă, această perioadă este mai grea chiar decât pentru copilul meu. La 13 ani parcă se trezește, vede lucruri pe care nu le vedea înainte, are nemulțumiri cu duiumul. Are pretenții și dorințe, vrea să fie mare, dar vrea să rămână și puțin mic. Vede lumea, îi place, dar îl și dezamăgește. L-am învățat că există oameni buni, dar și răi, că răul există în lume, dar că binele este ceea ce trebuie să caute.

Provocările lor sunt mari.

Discută mult între ei despre branduri și modă, despre trap, și alte muzici, despre profesori, dar și despre școală.

Știu ceva despre droguri, (asta dacă nu cumva le și consumă), muzica pe care o ascultă vorbește despre asta, unii cântăreti au și murit din cauza unor supradoze. Probabil că ar trebui să li se spună despre acest subiect mult mai multe…

Marijuana și cocaina sunt subiecte, pentru unii, cool, dar și uimitoare, subiecte care conțin Marele Necunoscut Primejdios…

Telefonul, Youtube-ul, muzica, lipsa manulalelor (generația lui Theo care nu a avut manuale din clasa întâi, acum este într-a șaptea), moda, supraînvățarea, temele, lipsa timpului și a locurilor de distracție, lipsa spectacolelor de teatru pentru vârsta și problemele lor, realitatea care nu seamănă cu cea virtuală, uneori lipsa lui Dumnezeu din educația lor, toate acestea formează un nou tip de om. Ce fel? Nu știm…

Adolescenții înmuguresc, sentimentele și emoțiile lor îi încarcă până la refuz, sunt nesiguri, confuzi, sunt frumoși, sunt temători, dar și curajoși, vor libertate și în același timp și un pic de control. Descoperă lumea mai ales printr-un ecran mic și luminos, oricât de mult le-ai interzice accesul, ei tot vor afla tot ceea ce vor dori să afle. 

Noi am ales metoda vorbește, că noi ascultăm. El vorbește mult, neîntrerupt, vorbește fără cap și coadă uneori, vorbește și descarcă tot ce simte.

Noi tăcem, rareori mai apucăm să intervenim.

Cred că acesta este începutul relației cu adolescentul. Adultul să tacă și să-l asculte pe acesta când vorbește. Și e greu, că-ți vine să-i răspunzi, să-i dai repede soluții, să nu treacă prin ce ai trecut tu, uitând că tu așa ai învățat, trecând prin toate…

Cuvântul nu nu a dispărut niciodată din vocabularul nostru. Adolescentul, ca și copilul, merge după reguli ca după jaloane, chiar dacă le încalcă, măcar știe ce încalcă! că dacă nu ar fi aceste reguli, atunci drumul din fața lui s-ar lăți până la a deveni un câmp minat…

Spunem nu, spunem și spunem și da.

Și încercăm să fim relaxați, convinși fiind că nu știm totul, că uităm, că nu suntem perfecți, că nu ne ținem uneori de cuvânt, că…

Totul e o discuție, un exemplu, totul e o negociere și o implicare.

De fapt, asta cred că este cheia. Implicarea. Să le fii alături, indiferent ce fac. Chiar dacă implicarea asta e uneori resimțită ca fiind excesivă, sau enervantă, mai târziu va fi, poate, recunoscută, sau chiar de ajutor, sau va fi o valoare la care se vor întoarce viitorii adulți crescuți din cei care azi sunt ai noștri adolescenți.

Lasă un comentariu: