„Iubirile lui Hemingway povestite de el însuși” prietenului său, jurnalistul A.E Hotchner, este o carte pe care am deschis-o într-o doară, într-o sâmbătă după amiază… De lene, de somn, de chef de nimic, uite așa, am întins mâna spre vraful de cărți pe care îl am pe lângă mine în orice cameră m-aș duce, de unde am ales-o pe aceasta…

Am început să citesc într-o doară, pentru ca, mai apoi, povestea să mă prindă de-adevăratelea. Chiar dacă nu este o carte răvășitoare sau de o valoare literară excepțională, ea este, totuși, o mărturisire sinceră a unor zbateri sufletești și mentale ale scriitorului Hemingway, mai ales din perioda în care a fost „prins” între două femei pe care le-a iubit simultan: soția lui, Hadley și amanta pasională, bogată și sofisticată, Pauline.

În timpul celor 100 de zile pe care soția i le-a acordat ca timp de răgaz în urma căruia să aleagă cu cine vrea să rămână, Hemingway a bătut Parisul și și-a petrecut timpul, mai ales nopțile, împreună cu Josephine Baker prin cabarete și alte localuri, încercând să-și dea seama ce vrea de la sine și de la ceilalți. Cele 100 de zile nu au apucat să se termine, pentru că în cea de-a 61-a s-a întâmplat ceva ce l-a făcut să sufere și să înțeleagă că alegerea de a divorța (sau nu) nu-i mai aparținea…

În fine, nici asta nu este adevărata motivație pentru care scriu textul acesta, ci altceva, mult mai copleșitor.

Hemingway suferea de depresie și paranoia. Vedea oriunde oameni care i se părea că o urmăreau, credea că telefoanele îi sunt ascultate, avea halucinații… Și pentru asta era tratat cu… șocuri electrice la Clinica Mayo, mai ales.

Imaginea în sine a unui om prin care trece curentul electric și care este zguduit de șocuri, este de nesuportat pentru mine.

Mi se strânge pielea corp numai la acest gând.

Nu mă pricep la tratamente psihiatrice și nici nu cunosc chimia sau fizica antidepresivelor, dar nu cred să șocul electric are un rol de vindecare. În fine, chiar și dacă ar avea, nu suport ideea, nu vreau să mă gândesc la ce înseamnă asta…

Nu am rezonat cu Ernest Hemingway, nu am fost o prea mare fană a lui, deși „Pentru cine bat clopotele” și „Adio, arme!” au lăsat urme în mine, dar viața pe care el a avut-o în Parisul interbelic, și în locurile exotice de pe Pământ, în safariuri sau la partide de pescuit, la coridele de la Pamplona sau la băile de soare de pe riviera franceză, m-a fascinat.

Printre poveștile din carte este și cea a prieteniei sale cu Scott Fitzgerald, un alt geniu al literaturii americane care l-a ajutat (sau a crezut c-o face), dându-i sfaturi în cazul triunghiului amoros pe care Hemingway îl trăia. Lumea acelor ani din Parisul unde americanul Ernest s-a mutat în 1921 cu soția lui preaiubită, Hadley Richardson, era o lume colorată, boemă, o lume a jazzului și a alcoolului, o lume a dansului și a libertății. Era lumea interbelică, cea care nu bănuia ce avea să urmeze în doar câțiva ani.

Întâmplările din viața lui Ernest Hemingway sunt uluitoare, între ele, două accidente aviatice în zile consecutive, care au fost urmate de dureri și probleme de sănătate pe tot parcursul vieții sale până la sfârșit, când s-a împușcat în 1961. Ca și tatăl lui, ca și sora și fratele lui. Cu toții s-au sinucis, se crede că ar fi avut o boală genetică legată de prezența fierului în cantități mari în sânge și celule.

Revin însă la motivul acestui scurt articol: cam așa era cu depresia pe atunci, prin anii aceia.

Mă întreb în ce măsură reală s-a agravat ea în lume și mai ales în US după cel de-al doilea război mondial și, mai mult, după celelalte războaie pe care americanii le-au purtat după el.