Ce nu se vede niciodată din avion

Ce nu se vede niciodată din avion

Am zburat mult. Mult. Și cu avionul și cu gândul… Și nu-mi vine să mă opresc, am sentimentul că Planeta este de-adevăratelea casa mea. Adică mă simt bine oriunde merg, parcă sunt de-a casei oriunde ajung.

Dar nu pot uita ce am văzut pe fereastra avionului prima dată când am zburat. Mai exact ce nu am văzut.

Eu nu plecasem din România, nu zburasem niciodată. Și, dintr-o dată, a trebuit să o fac. Și ne-am luat bilete, mergeam să ne căsătorim la Bruxelles unde o parte a familiei avea să fie martora momentului.

Mă temeam de avion, am trăit cu frica de zbor mult timp. Mi-a trecut după ce am fost la o coridă, la Madrid, dar asta este o altă poveste…

Desprinderea de Pământ, pentru mine era/este un coșmar. Parcă mă lăsam pe mine însămi în urmă, parcă avionul mă desfăcea în două: corpul meu fizic își lua zborul, în timp ce celălalt, cel inefabil, rămânea pe pământ. Multă vreme ruptura asta pe care o simțeam la decolare (o simt și azi) mă amețea.

Așa s-a întâmplat, multiplicat desigur de 1000 de ori, și prima dată când am zburat.

M-am așezat la geam. Avionul mi se părea claustrofobic. Mă strângeau scaunele, oamenii mi se păreau a fi nepermis de aproape, lipsa spațiului personal mă afecta…

Avionul a decolat, starea de amețeală s-a instalat. Luam înălțime. Am ajuns sus, la altitudinea de zbor.

Și am privit pe geam.

Și ochii mei au văzut pământ. Mult pământ. Dar lipsea ceva… Erau ape, munți, câmpii late parcelate, desenate parcă de mâna unui profesor de geometrie ca să le dea ca exercițiu elevilor la extemporal (în traducerea de azi: test).

Și le vedeam pe toate de sus, dar, încă o dată, simțeam că lipsește ceva… Și mi-am dat seama!

Lipseau granițele!

Lipseau liniile pe care le știam de pe hărțile din manualele de geografie. Contururile țărilor nu existau pe harta pe care o vedeam eu de sus.

Urmăream, de fiecare dată pe ecranul computerelor de bord (așa se spune?!) cum trecem dintr-o țară în alta, iar eu mă uitam pe geam și nu vedeam hotarele.

Pământul era tot la fel.

Și atunci de ce… am vrut eu să întreb… Pentru ce atâta luptă? Ce stupid!

De sus nu se văd nici granițele, nici diferențele.

De sus suntem toți la fel. De sus suntem văzuți la fel.

Ura dintre noi, invidia, disprețul sau abuzurile sunt doar la orizontala planetei. Pentru că de sus, ele nu se văd, ele sunt imperceptibile.

Scriu aceste rânduri chiar în avion. Între noi, cei care călătorim, distanța e foarte de mică. Suntem la un cot unul de celălalt. Vom ajunge împreună acolo unde aveam treabă. Odată însă aterizați, pe fețele noastre se vor instala stresul, graba, gândurile.

Aici sus, prinși între aripile unui avion din miile de avioane care zboară la ora asta în jurul Pământului, ne simțim apropiați, ne zâmbim, ne cerem scuze dacă ne deranjăm, ne confesăm uneori…

Acolo jos ne aducem aminte de granițe, de diferențe, retrăim indiferență…

Prefer, deci, să zbor…

Lasă un comentariu: