Am venit din Copenhaga cu sentimentul că viitorul este o noțiune individuală, dar și națională. Fiecare țară vede viitorul într-un anume fel, unele nu-l văd deloc, altele nu îl au, iar altele trăiesc în el în fiecare zi…

Pentru Danemarca trecutul, prezentul și viitorul nu reprezintă felii de timp, ci toate sunt aici și acum, în mintea oamenilor.

Dacă trecem peste faptul că metrourile merg singure, fără om la butoane, că nu există bani cash (nu știu cum arată coroanele daneze, în cele 4 zile cât am stat acolo am plătit doar cu cardul sau telefonul, indiferent că am luat o înghețată de la o tonetă pe malul mării sau am plătit abonamente de călătorie sau mese la restaurant), am văzut „pe viu” cum se raportează danezii la realitate.

Un exemplu mic: la Muzeul Designului erau expuse, de exemplu case/unități de locuire post dezastre– case plutitoare în care poate sta o întreagă familie afectată de inundații. Am văzut materiale și texturi noi, sau cum reciclează danezii gunoiul transformându-l în energie, sau cum regândesc realitatea în funcție de climă, de nevoi, de provocări, etc.

Am trăit experiența uluitoare a faptului că aveam nevoie să mă sprijin de ceva, la modul propriu. Am întins mâna și am găsit suport, oriunde eram, și asta pentru că cineva s-a gândit înainte la gestul meu sau la nevoia mea.

Nu știu de unde vina grija față de cetățean: dintr-o educație îndelungată, din faptul că, dacă oamenii se simt bine, lucrurile merg bine pentru toți, sau poate pentru că acesta este adevăratul motor al economiei duduinde a țării.

În orice caz, am văzut oameni activi, ocupați, sportivi. Asta așa, din afară, desigur, nu știu ce e în casele și în sufletele lor, dar altminteri par mulțumiți, protejați, se simt în siguranță. Nu-și încuie casele, mai ales dacă trăiesc în afara orașului pentru că nimeni nu fură, iar încrederea oamenilor unii în alții e la cele mai înalte cote din Europa.

Copenhaga, ca întregul Nord, iubește arhitectura, designul, ceea ce iubesc și eu. Aici ne-am potrivit și am apreciat liniile clădirilor și îndrăzneala minților creative daneze.

M-am bucurat și de întâlnirea cu Cosmin Bumbuț, teleleul nostru, care ne-a povestit din viețile românilor care trăiesc în Danemarca și pe care le puteți citi aici. Elena Stancu, iubita lui, cea cu care împarte autorulota și viața, nu era acasă -adică la mașina cu care călătoresc deja de 10 ani prin Europa documentând, scriind și pozând românii care au ales alte meleaguri pe care își trăiesc viața. Era la o conferință la Atena, acolo unde jurnaliști de marcă se întâlneau într-un „incubator” pentru media education and development.

L-am sărbătorit pe Theo la cei 17 ani ai săi în Malmo, Suedia, că tot aveam tren pe și sub mare din Copenhaga până acolo. N-am schimbat prea mult atmosfera, a fost la fel de relaxant.

Mi-au trebuit 4 zile ca să simt și să asimilez liniștea și relaxarea din Danemarca. Abia în a patra mi-aș fi început vacanța cu adevărat. Din păcate chiar atunci am avut cursa de întors.